Creierul nu mai reactioneaza, lectura se fandoseste, memoria e sclifosita. Ce-i de facut atunci?
Cum sa procedezi in asa fel incit inteligenta sa aiba foite transparente de ceapa care sa faca sa-ti lacrimeze ochii, nu din reflex pavlovian sau ocular, ci de emotie – macar estetica, daca nu de altfel. Cum cititorul nu este inger, si nici producatorul de literatura nu este asa ceva, nu ramine decit fie ca amindoi sa se manifeste ca relativ diavoli, fie macar unul din ei.
Orice fel de cogitatiune isi are riscul ei, chiar si atunci cind este de bun-simt si intru totul dorita de auditoriu. In general, receptorul asteapta sa fie uimit si inminunat, dar se sifoneaza daca este prea tare zdruncinat. Eu cred insa doar in arta cu zdruncinaturi, in arta care atinge epidermic (iar epiderma aceasta nu este doar piele suta la suta, ci si epiderma cerebrala, sufleteasca etc.).
Cogitatiunile au intotdeauna (si e bine ca lucrurile stau astfel) un macar vag substrat autobiografic: prin ele ne exprimam ingrijorarile existentiale si reprimarile emotionale (camuflate sau nu) ori, dimpotriva, exaltarile si incintarile. Cenzura exista, fireste, ea nu are cum sa dispara in neant, macar pentru faptul ca fiecare din noi, indiferent daca producem literatura (buna) sau nu, avem inhibitii si bariere si delimitari fata de ceilalti si fata de noi insine. Ce vreau sa spun este ca devine de-a dreptul o fatalitate ca orice fel de cogitatiune sa contina si un graunte narcisiac.
Sinceritatea isi are perfidia ei emotionala, dar ea este, pina la un punct, necesara pentru oglinzile in care ne reflectam in scris si in vorbe. Vai de cei care nu poseda astfel de oglinzi ori nu le constientizeaza, considerind ca pot sa functioneze fara ele. In coliziune permanenta cu lumea, acestia risca sa ramina suspendati precum niste insecte prinse in pinza unui paianjen-robot. Cu totii sintem supusi mortii, dar macar sa dam tot ce putem pina ne va veni timpul sa…