„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Biroul de Întrebări Ridicole, de Dan Ciupureanu, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Aș putea începe cu începutul, însă nimeni nu știe cu adevărat unde a început, nici chiar Dumnezeu, altfel îmi spunea, altfel aș fi luat-o de la început în fiecare dimineață de după fiecare sfârșit, însă viața nu începe din nou, ci se termină de mai multe ori, să zicem zilnic, să zicem săptămânal, să zicem și să nu mai zicem, căci prea multe spunem în zadar. Sunt la serviciu, tocmai am postat ceva haios despre cimitir și moarte, un banc. Umor negru, macabru. De altfel, se râde mult la bancurile morbide – terminale – Terminus Paradis – bancuri mortale cu morți care mor, cu morți care râd, care dansează, care fluieră, care cântă sau le fac cu ochiul școlărițelor. Alo? Alo! Ce faci? Ce să fac? Ești bine? Nu știu cum sunt, curăț o cameră… La ce te gândești acum? La veceul în care bag peria, de fapt mă gândesc la cei care lasă urme de căcat și la cei care nu lasă! Care o fi diferența? Cred că nu e nici o diferență, toți lasă urme, numai că unii șterg, altfel ar trebui să fii un maestru al căcării… Dar eu nu las urme! Cred că nici Emily Dickinson nu lăsa. Cine e aia? O poetă care s-a sinucis. De ce s-a sinucis? Nu știe nimeni, unii ar zice că de singurătate. Eu nu pot fi singură niciodată, mereu apare cineva. Emily nu era ca tine. De fapt, nici nu s-a sinucis, deși e ca și cum s-ar… Deci și tu crezi ce zic alții… Tot ce se poate, stai să frec căcatul, te sun în zece minute. Bine, să suni! Pa! Chiar așa, viețuitoarele de ce s-or căca? Probabil prima a zis „ia să vedem cum e să te caci“ și toate s-au luat după ea, îmi răspund, dar să murdărești veceul, nici măcar intenționat, e peste limita toleranței, admițând că, deși pisica îl îngroapă, totul pe lumea asta e omenesc, cum ar spune cel mai sensibil dintre noi. Eu nu sunt sensibil – dacă nu mă întreba Roxana la ce mă gândesc, probabil aș fi uitat de acest gând fugar printre milioanele de revelații pe care le am în timp ce muncesc. Uitați, chiar acum pun două pahare de plastic ambalate, două săpunuri, două șampoane și două geluri de duș. Poate vă întrebați la ce servește fiecare, cum și eu m-am întrebat, însă vă mărturisesc cu mâna pe inimă că numai paharul de plastic e folosit ca suport pentru periuța de dinți și, chiar dacă îl atingi foarte puțin, se răstoarnă, fiind prea mic pentru o periuță atât de lungă. Vedeți periuța roșie a acestei curve mexicane? Ei bine, la ce folosește lungimea ei? Vă spun eu: lungimea ei este gândită cu precizie pentru a nu intra cu totul în budă când îi freci căcatul cu ea – omenesc!
îmi vedeam cearcănele în ușa de sticlă în spatele lor cablurile lămpile oarbe pereții alergau cu viteza cu care hologramele pâlpâiau lângă proiecția mea. teoria atașamentului descrie și integrează științific nevoia ființelor umane de a forma și a întreține legături emoționale puternice cu alte ființe temele principale ale acestei teorii sunt inițierea și schimbările care au loc în relațiile emoționale individuale în cursul vieții conform teoriei atașamentului la baza oricărei relații emoționale interumane se află legătura timpurie mamă-copil am descifrat picurii care coborau pe geam ca niște șerpi de foc am închis ochii și-am lăsat întunericul să mă învârtă
Așa le zic tuturor: curve. Chiar și mama e curvă. Alo? Alo! De fapt, te-am sunat mai devreme să-ți spun că a murit maică-ta… sunt în drum spre tine. De ce a murit, când?! Nu știu, m-a sunat Marius, zicea că s-a trezit moartă… Te aștept… Vin acum, puiuț! Închid. Îmi dau seama că îmi tremură genunchii sau deja tremurau. A zis careva „curvă“? Unde sunt prosoapele? Cine a pus paharele? Am periuța de dinți în mână, ce căcat tot frec cu ea? Camera de hotel se învârte ca o balerină sub lumina reflectorului-suzetă, eu în sens invers. Și Moartea pâș-pâș, pâlpâind printre cei vii. Și draperia. Suportul de prosoape. Unde sunt prosoapele?! Cineva să aducă prosoapele!!! Stai calm, Ian, or să te prindă și pe tine, se aude o voce lăuntrică. Curvele? Nici un răspuns, zice din nou vocea lăuntrică – Eu sobru, macabru, vesel, trist și deșirat de viață și de veselia de a mai trăi vreodată. Alo? Alo… Ce faci? Nu știu ce fac… Du-te la recepție, ajung în zece minute. Te iubesc, mami! Coboară imediat la recepție, n-auzi? La care recepție? Coboară pe scări, ajung imediat, nu mai plânge, liniștește-te… Te iubesc, mami! Și eu te iubesc! Cobor o treaptă, urc două. Cobor trei trepte, apoi urc una și tot așa până nu mai înțeleg nimic. Cineva coboară din lift – e Roxana. Ce faci aici? Cobor o treaptă, urc două, apoi cobor trei trepte și urc una, dar nu înțeleg de ce nu ajung la parter. Ca să ajungi la parter, trebuie să urci douăzeci și șase de trepte, apoi să cobori cinzeș’două. Bine, așa fac! Roxana începe să numere cu voce tare, dar de ce nu cobori cu mine în lift, adaugă. Sunt prea tulburat acum să descifrez parterul cu ajutorul tehnologiei, mai bine o fac băbește. Treizeci și patru, treiș’c… Nu mai pot!
AUTORUL
Dan Ciupureanu (n. 1983, Craiova) a câștigat concursul de debut al Editurii Vinea în 2014, cu volumul Efectul calmantelor, pentru care a primit Premiul pentru debut în poezie al revistei „Tiuk!“. În 2015 a publicat volumul de poezii Liderul grupei mici de la grădinița de stat nr. 2, nominalizat pentru premiile Artgothica. În 2016 i-a apărut în Franța Les jeux paralympiques, poeme, în traducerea Carinei Nedov. Primul său roman, Omar și diavolii (Polirom, 2017), a fost nominalizat la secțiunea Tânărul prozator al anului 2017 în cadrul Galei Tinerilor Scriitori. În 2018 i-a apărut volumul de poezii Smoker’s Swan Song. A publicat poezie, teatru și proză scurtă în numeroase reviste literare din România, Germania și Franța. În 2019 a regizat mai multe scurtmetraje, dintre care La danse, O tragedie și Les émigrants au fost selecționate la festivaluri din România, Spania și Italia. Tot în 2019, fotografii ale sale au apărut în reviste din România, Brazilia și SUA. Locuiește în Franța.
CARTEA
„Lumea e un stabiliment de boli psihice, arondat unui birou de întrebări ridicole, fără răspuns, prin care bântuie personaje stranii. Ian, om de serviciu într-un hotel din Paris (curăță toalete, emite panseuri existențiale, inspirate de urmele de fecale), bântuie și el prin această lume, grăbindu-se spre Craiova și București, ca să prindă incinerarea mamei sale, cu care conversează la telefon pe drum (m-au încuiat în capelă, a trebuit să ies pe geam ca să fumez. Până când mă vor incinera, sunt încă mama ta). Mama lui Ian, aflăm din primele pagini, s-a trezit moartă – o metaforă tutelară, ce dirijează desfășurarea narațiunii, detectând puseurile de iluminare din proximitatea morții. Călătoria lui Ian este o buclă, care tinde să-l întoarcă spre sine și spre originea maternă. Prin acest al doilea roman, conceput în același registru magic grotesc-morbid ca precedentul, Dan Ciupureanu își consolidează locul printre cei mai valoroși prozatori români ai momentului.“ (Radu Aldulescu)