Oare acestia or fi fost tocmiti de Julian Schnabel? Uite un strain cu suflet de roman. Schnabel a declarat cu putina vreme in urma, inainte sa ia doua Globuri de Aur, ca filmul lui, Le Scaphandre et le Papillon, a fost favoritul juriului de la Cannes pina in ultima zi, cind s-a decis „pe motive politice”, ca Palme d’Or-ul sa-l ia 432. (Dincolo de acest gest neelegant, bazat pe neadevaruri, sa nu uitam ca filmul lui Schnabel e coprodus de Miramax.)
Civic Media l-a luat pe Schnabel in brate cind a scos un comunicat penibil si cam varza, din care se intelegea ca romanii adevarati ar trebui sa se bucure de ratarea lui Mungiu la Globuri. Cam astia sintem… „Tara de biciclisti”, cum spunea un clasic in viata. Asta in vreme ce criticii americani au sarit imediat dupa anuntarea listei scurte spunind inca o data ca un film de valoarea lui 432 trebuia sa fie pe lista. Dar dincolo de Oscaruri, de Globuri si de toate premiile, 432 nu e un film foarte bun pentru ca le-a luat sau le-a ratat la mustata. Ar fi ramas un film foarte bun si daca n-ar fi fost luat la Cannes, numai ca succesul lui era inevitabil sa nu le manince ficatii altora.
Legenda vie merita vazut
In alta ordine de idei, dupa o vacanta cu multe premiere cinematografice, ne tragem sufletul catinel-catinel. Pe 18 ianuarie a intrat in sali un singur film, Legenda vie/I Am Legend. Merita vazut, chiar daca din a doua jumatate o ia pe autostrada, devenind un amestec de SF cu thriller si horror, al carui ingredient principal sint niste monstri care urla sinistru si fug repede, umplind povestea de derizoriu (nu inainte ca finalul apoteotic sa salveze omenirea). Ecranizare a cartii lui Richard Matheson din 1954, carte care a mai fost transpusa de doua ori, in 1964 si 1971 (avindu-i ca protagonisti pe Vincent Price si Charlton Heston), filmul regizat de Francis Lawrence stie, in prima parte, sa pastreze SF-ul in limitele realitatii noastre, cel mai sigur mod de a-l face credibil. New York-ul e asa cum il stim, numai ca e complet parasit, iar iarba a napadit bulevardele, masinile stind claie peste gramada, ca niste carcase de animale moarte-n cimp.
In ciuda caprelor si a leilor mositi prin CGI, care dau cam anapoda prin decor, aceasta odisee a ultimului om ramas viu teafar intr-o metropola distrusa de un virus, are o poezie pe care n-o poti nega. Will Smith e un fel de Robinson Crusoe care nu stie cit mai are de trait, dar care repeta ceremonialul gesturilor cotidiene pentru ca asta e tot ce poate face un supravietuitor: sa se tina cu dintii de viata normala. Sa asculte muzica, sa gateasca, sa mearga zilnic la intilnirea cu posibili altii ca el, sa spele ciinele. Imi place sa nu ma gindesc ca el e de fapt un savant militar care cauta un remediu virusului, chiar daca asta e povestea.
Ma gindesc ce film fain ar fi iesit daca scenariul ar fi fost modificat astfel ca Will Smith sa ne tina doua ore intr-un New York in care monstrii stau ascunsi, iar tot thrillerul sa fie legat de posibilitatea ca eroul sa piarda ritmul normalului, sa fie reperat de virusatii care – din nou – nu se vad, sa se plictiseasca de curajul lui inutil. Si sa moara demn dupa ce se termina filmul, ca sa nu-l vedem noi.