
Daniel Knorr reuseste sa faca si prima pagina a ziarelor din Romania, in 2005, cind s-a ocupat de pavilionul Romaniei la a 51-a editie a Bienalei de la Venetia. Propunind un concept-limita, European Influenza, a reusit sa enerveze o serie de oameni politici si jurnalisti incrincenati. In fond, Knorr a propus ultima faza a artei contemporane, cind obiectul a fost inlocuit cu conceptul, si materialitatea spatiala cu perceptia personal-temporala care materializeaza opera. Deschizind total un pavilion national a incercat sa dezvaluie ceea ce romanii inca nu stiau: ca Europa (ca organism politic, economic si social) va intra, ca un virus contagios, in Romania, ca dispar limitele.
Si Daniel Knorr e un virus. In primul rind, el nu mai vorbeste o limba nationala, ci un idiom personal: topica pe care o foloseste, placerea oralitatii, dar si manipularea unui limbaj in grad zero sint speciale. Interviul l-am realizat prin email si o parte pe Skype (tocmai pentru ca Internetul e deja parte a subconstientului nostru): raspunsurile sale sint ale unui artist matur-jucaus care nu vrea sa-si capitalizeze sub nici o forma interventiile in mediul social. De altfel, in colectiile de muzee si in cele particulare, o sa gasiti foarte putin Knorr. El se desfasoara in ochii celui care il prinde, intr-un spatiu jumatate fizic, jumatate mental. Democratizarea artei a atins ultimul stadiu: artistul este un virus care intercepteaza si modifica subversiv ideile unor cetateni onesti, abulici de atita context social, si ii invita sa ia parte la ceea ce se va construi impreuna. De aceea tramvaiele-institutii, dar si cartea postala cu un billboard gol sau European Influenza sint acte colective de arta.
Uneori te simti ca intr-o nava galactica, ce te va muta intr-un viitor neclar. Daniel Knorr utilizeaza cu aceeasi placere cele mai noi tehnologii de comunicare propunind cele mai vechi practici din lume. Dar despre trocul digital si parodierea capitalismului, in numarul viitor.
… … … … … …. … … … … … …. … … … … … ….
Cum era Romania din care ai plecat? Cum era cea in care te-ai intors?
Atunci cind am plecat, Romania nu lasa pe nimeni sa plece. Se ajungea foarte greu „afara”. Cind m-am intors, am observat ca se iesea tot greu. Insa asta din alta cauza: cei din „afara” nu-i mai lasau pe romani sa intre. La nivel economic am observat o dezvoltare mare, pot sa zic ca s-a intimplat o explozie financiara pentru o mica patura a societatii care a fost „pe faza” si a mizat pe ce a trebuit. Pe de alta parte, aceasta dezvoltare a creat o implozie la nivel social pe scara larga, punind in pericol existenta unei paturi de mijloc, neavind posibilitatea de a-i oferi conditiile suficiente de munca si trai. Un lucru care inca nu este dizolvat, cred.
Ce facea Knorr cind era mic? Cum s-a apucat de arta?
Pe la 13 ani am citit o carte care a fost importanta pentru inceputurile mele, numita Agonie si extaz, a lui Irving Stone. Era vorba despre viata lui Michelangelo. Adevarul pe care el l-a urmarit m-a entuziasmat. Nu ma gindeam sa fac arta pentru ca era ceva ce nu intelegeam, dar am simtit ca pentru mine arta este cel mai dezvoltat act uman.
Cum ar fi o lucrare care ar (re)prezenta copilaria ta din Colentina?
Am facut odata, la inceputul facultatii, niste pensule din bambus si le-am legat intre ele ca un nunchacku. Au fost ambalate etans ca articolele pentru vinzare in supermarket. Le-am expus la Munchen intr-un magazin mare, in sectia de papetarie. Se numeau „Kampfpinsel”, adica „pensule de lupta”. Cred ca ma gindeam la Colentina cind le-am facut. Au apartinut unei initiative artistice care prevedea expozitia in afara contextului artistic, adica intr-un supermarket, pentru a „surprinde” spectatorul sau recipientul.
Avatarul tau de Skype e o pisica speciala. Zi-mi de acest avatar si in general cum iti faci tu comunicarea prin noile tehnologii. Cum te relationezi la ele?
Pot sa-ti trimit poza (foto jos), dar nu am facut-o eu. Am luat-o tot din Internet. Mi-a placut pentru ca este vorba de o „gingasie periculoasa”, adica un motan cu o pusca cu luneta la un geam de bloc. Internetul a devenit ceva ca aerul. Cu el se face totul. Majoritatea comunicatiilor le fac prin Internet. Acestea schimba perceptia asupra lucrurilor. Gindim folosind sau adaptind aspecte virtuale atunci cind ne gindim la o problema simpla. Virtualul se afla deja in subconstientul nostru.
Ai o serie de instalatii cu roboti. Cum vezi problemele inteligentei artificiale si ale tehnologiei in raport cu socialul?
Lucrarea are de fapt la baza o societate de zece roboti autarci care au o zi de patru ore, adica merg in acest timp, se ciocnesc si interactioneaza unul cu altul. Dupa care se opresc pe niste benzi de cupru unde se incarca, adica „dorm” pentru 4 ore. Lucrul interesant este ca noi, privind aceasta mica societate artificiala, ii implicam un comportament prin perceptia noastra. Noi materializam comportamentul lor. Acesti agenti (roboti) sint primitivi, poate la nivelul unor unicelulare, nu prea au ce sa ne spuna…, insa noi le gasim un rost in ziua lor de patru ore. Atunci cind doi se intilnesc, se ciocnesc si aluneca impreuna pe drum, ne inchipuim ca s-au imprietenit, insa robotii sint inca departe de asa ceva.
Ai plecat dintr-o tara comunista, dar esti „de stinga”. Mai spune ceva aceasta pozitionare politica astazi, intra in conflict experienta comunista si perspectiva critica de stinga pe care o ai?
Nu pot sa spun ca am o pozitie politica. Ca artist nu ma intereseaza sa joc un rol politic sau sa influentez politic. Asta cred ca are tot de-a face cu perceptia noastra. Ce inseamna intr-o tara ca Romania stinga si dreapta? Oare e la fel ca in alte parti? Nu cred. Cred ca asta este paradigma postcomunismului… pozitionarea politica. Si atunci cind esti aproape sa o faci, adica ai luat o pozitie ca si cetatean, deja se schimba, nu mai e postcomunism, e deja Europa. Tarile vecine, cum ar fi Rusia, au de-a face cu un neocomunism si un fel de postfascism in acelasi timp. Pozitionarea acestor tabere politice este foarte greu de verificat. De aceea cred ca Estul traieste un materialism politic, daca se poate spune asa ceva. Utopiile politice trec in practica si se precipita prin nasterea lor in partide „pe apucate”.
Ce este pentru tine spatiul public? Sharing, troc voluntar, bazar? Interventiile tale sint mai mult decit semnale conceptuale, ai tinte morale?
Cred ca spatiul public este un spatiu al tuturor. Discutia asupra acestei tematici exista mai demult in Vest, multi spunind ca acest spatiu public nu mai exista. Adica tot spatiul public a fost luat cumva de firme si stat, de initiative si institutii culturale, politice sau economice prin produse, publicitate, actiuni etc. Sau pur si simplu a fost luat de oameni. Ca artist implicat intr-o astfel de discutie, cred ca trebuie „sa ai” gindul in directia societatii. Sa dezvalui pentru ea un strat de libertate. Asta m-ar interesa.
Intr-o lucrare mai veche, din 1994, ai pus 500 de grame de cocaina la metroul din Munchen sa arati tensiunea dintre acceptarea sociala si ostracizarea consumului de droguri. Problema mai e actuala? Cum ai face lucrarea aceasta in Romania, unde panica morala legata de droguri e imensa?
Lucrarea a fost intr-un spatiu de arta, adica la Uniunea Artistilor Plastici din Munchen. Eram inca in facultate si am facut un „deal” cu politia. Pentru ca Politia avea in societate o imagine nefavorabila, politistii au cautat sa colaboreze in acest proiect. Ei mi-au asternut 500 de grame de cocaina confiscata, si eu le-am propus sa-si faca reclama in salonul de expozitie. Deci am expus sistemul impreuna cu valorile sale. Cocaina pe strada ar fi facut 30.000 de euro, in mina politiei nimic. Cred ca nu m-ar interesa sa fac o asemenea lucrare in Romania, din cauza exotismului pe care il are drogul in societate. In Vest este mult mai legat de paturile societatii. Valoarea lui ar fi intr-o expozitie, sa zicem la Bucuresti, pur exotica. Sau ramine de analizat. Dar cred ca proiectul a fost unic asa cum s-a intimplat la Munchen.
Ai realizat mai multe proiecte in Amsterdam: unul in spatiul public, ironizind apetitul lor pentru mori de vint, altul cu o carte postala reprezentind un billboard gol. Ambele vorbesc de o rezistenta anticomerciala si antimainstream, despre metode alternative capitalismului actual (energie regenerabila, billboard dedicat exclusiv promovarii artei). Ai un program in a dezvalui aceasta rezistenta sau e o intimplare ca fix in Amsterdam le-ai gasit?
Nu pot sa spun ca functionez conform unui program. La Amsterdam am fost invitat sa fac o lucrare in spatiul public si am descoperit un billboard, adica un panou mare de vreo 5 m pe 8 m, gol-golut. Si asta in mijlocul orasului. M-am intrebat de ce, pentru ca Amsterdamul este un oras foarte comercial care foloseste aproape orice coltisor din centru sa lipeasca o reclama pe el. Am intrat in boutique-ul care se afla in cladirea cu pricina si am intrebat ce este cu panoul. Mi-au spus imediat ca nu se poate face nimic cu el si ca nu se discuta despre aceasta treaba. Am fost la oficiul de cadastru si am gasit proprietarul, o firma imobiliara din alt oras. Am aflat de la ei ca ar dori sa puna reclame pe panou, insa autoritatile nu-i lasa spunind ca exista prea multa publicitate in oras si ca cei de la municipalitate ar dori sa ofere artistilor un spatiu sa expuna acolo. Proprietarul s-a impotrivit, pentru ca ar fi putut sa incaseze peste 100.000 de euro pe an pentru publicitate si a dat statul in judecata. Asta a durat mai mult de 10 ani, si eu am dorit sa pun tocmai aceasta situatie in evidenta. Am angajat un fotograf si facator de carti postale originale din Amsterdam care a creat o carte postala cu acest motiv. Lucrarea este cartea postala care arata, bineinteles, acest billboard gol si negru, si poate fi cumparata la magazinele cu suveniruri. Este paradigma privat-oficiala care priveste spatiul public, pe care am dorit sa o arat prin aceasta lucrare. Nu este vorba de o rezistenta, cred. Cu arta nu pot sa schimb o societate sau ceva politic. Altfel faceam politica. Pot numai sa degajez un discurs care sa duca la niste decizii dezbatute la nivel social.
In Bucuresti, in cadrul proiectului Spatiul Public, ai prezentat 4 tramvaie-institutii care au circulat o luna. Ce legatura exista intre increderea in institutii si mijlocul de transport in comun? Conta mai mult sa le vezi sau sa te plimbi cu ele? Ar trebui sa genereze reactii diferite?
Tramvaiele au alcatuit pentru mine materializarea institutiilor importante din Romania in cadrul societatii. Acest fenomen a implicat diverse domenii, cum ar fi mass media, pentru perceptia lucrarii. De exemplu: puteai afla ceva despre armata la stiri si a doua zi o intilneai in statie, te urcai in ea si „traiai” stirile prin materializarea institutiei. Tramvaiul iti amintea de existenta institutiei si te facea sa iei o „atitudine” fata de ea. Mai departe, cred ca aici putem vorbi de o perceptie „la comun”. Deci o perceptie care se completeaza: a celor din interior cu a celor din exterior si cu a celor care au condus aceste tramvaie. Lucrarea se sustrage unei perceptii „complete”, uniforme sau generale. Apoi, lucrarea se materializeaza in fotografii si video. Este al doilea nivel al lucrarii, atunci cind va intra in spatiul expozitional.
Repui in discutie, prin proiectul The State of Mind, relatia dintre memoria colectiva antisovietica si memoria sistemului comunist arhivata in dosarele STASI. De ce ai pus fata in fata urmele dosarelor comuniste si textul celor doua scolarite din 1968?
Germania de Est a trimis si ea, ca si celelalte tari din pact (in afara de Romania), tancuri spre Praga pentru a inabusi miscarea revolutionara din 1968. Doua scolarite au facut un manifest si au incercat sa instiinteze populatia din Frankfurt/Oder din GDR despre faptul ca trupele germane sint din nou pe tarim strain atacind Praga si amestecindu-se in treburile interne ale unui alt stat. Mi s-a parut un act nobil si in acelasi timp foarte naiv, pentru ca mai departe in manifest era scris ca aceasta actiune defaimeaza socialismul in toata lumea si face trimitere la momentele din 1939, vina germana fiind inca neuitata in CSSR (fosta Cehoslovacie). Astfel aici se observa discrepanta intre sistemul totalitar est-german si naivitatea scolaritelor. Acest manifest are in spatele lui actele care au fost intocmite de securitatea est-germana (STASI) pentru prinderea si pedepsirea fetelor. Documentele atirna de teava unui tanc sovietic T54 in miniatura, pe un soclu. Aceasta este prima parte a lucrarii si va ramine instalata pentru totdeauna in muzeul STASI din Leipzig. Am pus aceasta lucrare fata in fata cu actele distruse de securitatea est-germana pentru ca am facut un schimb cu muzeul STASI. In schimbul lucrarii mele am primit o geanta plina cu niste bolovani din celuloza. Cind sistemul totalitar a cazut in 1989, securitatea est-germana a inceput sa distruga documentele: a modificat masini agricole, care puteau amesteca si distruge aceste documente. Au iesit niste bolovani cenusii, un pic roz si albastru deschis, dupa culorile dosarelor de atunci… uneori mai vezi o litera sau doua, dar in general sint ca niste materii cenusii sterse. Acesti bolovani au fost expusi mai departe in context artistic, vazind aici statul ca cel care da forma lucrarii, adica sculptorul. Supraveghere si informatie pina la un act sinistru de automutilaj si autocenzura.
Lucrarea se materializeaza, isi ia forma data de spectatorii ei
Bienala de la Venetia a stirnit un scandal pornind de la conceptul tau, ultranihilist, dar pragmatic, de pavilion gol, in care nu se reprezinta nimic. Era singura metoda de a atrage atentia asupra Romaniei si crizei pe care o resimte?
Iar incep cu un „Nu” in gura, dar trebuie sa zic ca am dorit ca pavilionul sa reprezinte ceva, si lucrarea a fost reprezentata: European Influenza. M-a interesat sa folosesc pavilionul, chiar si Bienala ca un cadru pentru lucrare. Pentru ca lucrarea este acum aici cind vorbim de ea, la „Suplimentul de cultura”, si exact asa am dorit sa iasa si sa se materializeze in actul ei de perceptie. A aparut acum o carte editata de Marius Babias la Editura Idea din Cluj, unde lucrarea se materializeaza si isi ia forma data de spectatorii ei. M-a interesat sa lucrez astfel incit din punct de vedere conceptual lucrarea sa se desfasoare nu numai la nivel national, dar si artistic international, raspindindu-se si iesind din incinta pavilionului.
Au fost mai multe elemente care au descris o perceptie mai ampla decit aceea a unui pavilion gol. De exemplu, usa deschisa in spatele pavilionului care a dat nastere la o multitudine de reactii. Cele mai stranii au fost acelea a unor vizitatori care nu-si dadeau seama ca dincolo de usa se vede viata normala in fata ochilor si li se parea ca strada din Santa Elena (din spatele pavilionului) este o culisa imensa. „E foarte bine facuta!”, ziceau. Si, pentru a reveni la intrebare, cred ca da, era singura metoda la vremea aceea de a dezvalui detaliile unui fenomen de importanta istorica, cum a fost cel al intrarii Europei in Romania.
Cum le-ai raspunde celor doi parlamentari romani care au criticat conceptul tau la Bienala?
Le-as da o bere pentru ca ne-au facut galerie si i-as felicita ca sint niste sculptori buni… ei sint o parte dintre cei care au materializat lucrarea si i-au dat o forma, pentru ca la inceput era numai titlul de ea.
Spune-mi trei lucruri pe care nu le-ai face niciodata si de ce.
Nu as minca marzipan ca nu-mi place, nu as mai raspunde la o asa intrebare ca ma pune rau pe ginduri, nu as cauta o toaleta la Pasajul Universitatii, ca nu e.