Interviu  -  Alina Vîlcan  -  

Născută în 1981 la București, Simina Popa a tradus deja din portugheză cărțile unor autori importanți, precum José Saramago, Rui Zink, José Eduardo Agualusa sau Mia Couto. În rândurile care urmează, vorbește despre ce înseamnă să fii traducător literar în România mileniului III, despre provocări și călătorii datorate textelor traduse.

Pentru început… Cum a început atracția ta pentru limba portugheză, cum ai ales să studiezi portugheza?

Probabil ne-am ales una pe alta. Era o secție mică și discretă pe atunci la Facultatea de Limbi Străine (n.r.: la Universitatea din București), limba se învăța de la zero, deci cu toate premisele pentru a-și face studenții să fie în­curajați și să se simtă aparte. Nu știam nimic despre limbă, nici de­spre țară. A fost un binevenit nou început, cu iz exotic. Apoi, când am dat cu nasul de limbă, ca să spun așa, a fost dragoste la prima vedere. Cum fiecare limbă străină e un alter ego, mă simțeam surprinzător de bine în portugheză.

Cum devii traducător. De la a studia o limbă străină până la a traduce cărțile unor mari scriitori din limba respectivă este un drum. Cum a fost acest drum în cazul tău?

Am avut vreo două scurtături. Mai întâi, faptul că portugheza e o „limbă mică“, așa cum se spune în termeni editoriali – denumire cu care m-am obișnuit cu greu. Noi am terminat cam opt oameni în grupa de portugheză în 2004, iar majoritatea nu s-au dus spre literatură.

În facultate am prins drag de Mioara Caragea (1954-2018), profesoara noastră de civilizație și literatură, a fost perioada în care traducea și titlurile cele mai importante ale lui Saramago. Ne povestea despre cum îl traduce, ce greutăți întâmpină, ce i se pare amuzant, cum a stat de vorbă cu el. Mi-a plăcut ce auzeam.

A doua scurtătură e chiar cadoul pieței editoriale de aici. Fiind o limbă mică, editurile aleg majoritar autori mari, care sunt deja recunoscuți internațional, au premii sonore și multe traduceri. A fost copleșitor și derutant să fiu traducător începător cu nume mari. Dar și o școală foarte bună.

În laboratorul traducătorului. Cum ai descrie procesul de traducere a unei cărți? Care sunt pașii pe care îi urmezi, cum lucrezi, cum arată laboratorul tău de traducător?

Procesul s-a schimbat odată cu anii, în bine, zic eu. Am o fază inițială de cercetare, în care citesc cartea, critica, interviuri cu autorul. Apoi faza de traducere, care implică revizuiri și corecturi pe măsură ce înaintez. După care trebuie să mă răcoresc puțin după atâta dans, ca să pot relua cu o corectură finală. Așa arată scenariul ideal, desigur, depinde și de cât timp am la dispoziție ca să încapă toate aceste etape.

Laboratorul meu? Depinde cum privești – poate fi descris ori ca foarte concentrat, în capul meu, ori ca foarte haotic, ba pe un scaun incomod de birou, ba pe o canapea, ba în cafenele.

Traducător în România. Ce înseamnă să fii traducător literar în România mileniului III?

Nu mă simt în putere să dau o definiție atât de generică. Pentru felia mea, de traducător literar dintr-o limbă de răspândire mică în România, înseamnă că trebuie să mai fac și alte lucruri. Dar știu că se aplică majorității traducătorilor literari, indiferent de limbile de lucru.

În esență, înseamnă, cred, ace­lași lucru ca în mileniile trecute. Dai povestea mai departe. În detaliu, te poți bucura de facilitățile tehnologiei – dicționare, materiale și articole despre orice. Și dacă tot veni vorba, în materie de traducere literară, nu simt tehnologia ca pe o amenințare.

Cotidian. Cum (aproape) nimeni nu trăiește numai din traduceri la noi, cum trăiești în viața de zi cu zi? Ai un job, cum îți împarți timpul între traduceri și restul?

Pentru limba portugheză nu am avut niciodată mai mult de două cărți pe an de tradus, deși am avut de lucru constant. Așa că da, mă împart între diferite joburi. Îmi place să organizez sau să iau parte la proiecte culturale. Momentan fac un podcast chiar pentru promovarea cărților și a lecturii – literatură contemporană română și traduceri din limbi mici, firește. Se cheamă Față/ Verso și e de gă­sit online.

Dar asta nu înseamnă că nu încercăm să îmbunătățim situația traducătorilor. Alături de colegii mei de breaslă, mă implic pe cât posibil în activitatea ARTLIT – Asociația Română a Traducătorilor Literari. Plata și statutul traducătorilor literari merită toată atenția noastră, a celor din jurul cărților. De aceea, invităm cu ori­ce ocazie traducătorii literari să ni se alăture în asociație.

La fața locului. Cum ai descrie călătoriile tale de până acum în țări de limbă portugheză? Ce amintiri ai adunat astfel?

Călătorii propriu-zise am făcut doar în Portugalia, unde mă întorc de câte ori am posibilitatea, fiindcă am doar amintiri plăcute. Am reușit astfel să nu mai vorbesc „ca bunica“, așa cum mi s-a spus prima dată când m-am dus, obiș­nuită fiind cu limbajul cărților de secol XIX pe care le studiam pe atunci la facultate. Așa am prins și izul personalității culturale. Portugalia îmi dă o stare aparte de îndată ce ies din aeroport.

În alte țări de limbă portugheză – Brazilia, Angola, Mozambic – am fost doar prin intermediul cărților traduse.

Eu le consider călătorii și pe acelea, doar că rămân cu amintirile scriitorilor.

O altfel de călătorie: Angola lui Agualusa. Una dintre cărțile pe care ai tradus-o recent la Editura Polirom este Teoria generală a uitării de José Eduardo Agualusa. Ce a fost cel mai plăcut și ce a fost cel mai dificil în traducerea romanului, cum a fost pentru tine întâlnirea cu acest scriitor?

E o carte greu de lăsat din mână. Povestea și scrierea simplă, dar isteață, mi-au plăcut cel mai mult. Agualusa construiește și rezolvă situații din cele mai complexe și delicate în două pagini și trei mișcări. Mai dificil, pentru țările africane în general, este să găsești informații pentru unii termeni sau pentru unele descrieri de locuri și lucruri, fiindcă internetul nu e nici pe departe la fel de generos ca în alte situații. Știam cărțile lui Agualusa de ani buni, și m-am bucurat mult să îl pot traduce. Mulțumită mileniului III, am pu­tut să îl caut pe Facebook și să vorbim pe messenger pentru câteva lămuriri. E o experiență să vezi pe ecran „José Eduardo Agualusa ți-a trimis un mesaj“. Sper să apară și alte titluri de-ale lui curând.

În lumea lui Saramago. Unul dintre marii scriitori ale cărui cărți le-ai tradus este José Saramago (Cain, Lucarna, Ridicat de la pământ, Halebarde, halebarde, Caietul, Ultimul caiet). Cât timp ai petrecut în lumea lui Saramago, cum ai regăsit această lume și care au fost principalele provocări pentru tine?

Mi-a fost de ajutor că am început cu scrierile de jurnal ale lui Saramago și apoi am trecut la ficțiune. Presiunea în mintea mea era foarte mare. În primul rând pentru că este unul dintre scriitorii mei preferați, care mi-a influențat păreri și principii. Apoi pentru că preluam ștafeta de la profesoara mea, Mioara Caragea, pe care o consider o traducătoare excelentă și care a tradus cele mai importante romane ale lui.

Din 2010 până în 2016 a ieșit în fiecare an (cu excepția unuia) câte o traducere. Stilul lui mi se lipise de scriere, de frazare, de umor. Pe măsură ce începeam traducerea unui nou titlu, era din ce în ce mai ușor și mai frumos, ca și cum reluam con­versația cu cineva foarte apropiat.

Departe, cu Mia Couto. Un alt roman fermecător pe care l-ai tradus este Confesiunile leoaicei de Mia Couto. Cum îți amin­tești de întâlnirea ta cu această carte cu acțiune africană?

Nu mai tradusesem portugheză africană până atunci și eram foarte nerăbdătoare. Ca la Agualusa, Mia Couto este unul din autorii cei mai dragi la care m-a adus portugheza. În prima parte a scrierilor lui, Mia Couto inventa foarte mult în limbaj, era marca lui și probabil bătaia de cap a traducătorilor. Confesiunile leoaicei face parte dintr-o etapă mai recentă, în care nu mai construiește cuvinte noi, dar scrierea lui mizează mult pe ritm și pe o gingășie poetică pentru a derula povestea unei realități dure. A fost o provocare foarte plăcută să încerc să le păstrez și în română.

Marile provocări. Care consideri că au fost cele mai mari provocări de până acum pentru tine, ca traducător?

Aș numi aici statutul acestei profesii, care are nevoie de consolidări și îmbunătățiri în ce privește plata, termenii contractuali, dialogul cu editurile. E foarte important să poți lucra cu redactori buni, să poți găsi un partener de comunicare în editură. Apoi, am simțit lipsa unor rezidențe de creație, a unui sprijin pentru a putea păstra legătura cu cultura din care traduci.

Satisfacții. Dar principalele tale satisfacții? La ce să se aștepte tinerii care își doresc, la rândul lor, să traducă din scrierile unor mari scriitori?

Cred că situația cea mai fericită e atunci când traduci texte care îți plac, indiferent de cât de mare e scriitorul. Toată buchiseala care înseamnă traducerea – munca de detectiv, ritmul, cuvântul potrivit etc. – mă face un geek fericit. Traducătorii – tineri sau nu – trebu­ie să-și cunoască drepturile și îndatoririle în primul rând. Și să fie foarte insistenți.

Wishlist. Care sunt scriitorii sau cărțile din care visezi să traduci? De ce?

Am o listă foarte lungă, din care mai propun periodic editurilor, deși până acum fără succes. Ca să aleg doar câțiva, pe continente, din Africa mi-ar plăcea să continui cu José Eduardo Agualusa și Mia Couto, pentru că aș vrea să-i invit la un moment dat în România. Din Brazilia, proză scurtă de Clarice Lispector, o scriitoare fabuloasă din anii ’60-’70, care abia de curând a început să fie descoperită internațional. Din Portugalia, ca nume noi, Valter Hugo Mãe sau Afonso Cruz cred că ar prinde foarte bine la publicul ro­mân, iar dintre cei cunoscuți deja aici, aș îndrăzni să continui Rui Zink.

Rătăciri într-o carte. Din tot ce ai tradus până acum, care a fost cartea care ți-a ocupat cel mai mult timp, care a ajuns să te obsedeze mai mult decât altele? Cum ai descrie experiența? Cât de absorbit poți deveni de o scriere ca traducător?

Trebuie să revenim la Saramago aici. Cel mai mult timp mi-a ocupat Ridicat de la pământ (Polirom, 2016), unul dintre motive fiind vocabularul legat de agricultură – obiecte, proceduri, denumiri de tot felul, care mă încetineau considerabil. Dar cel care m-a marcat mai mult a fost Cain (Polirom 2012), în care trebuia, chit că doar ca traducător, să dialoghez, să mă cert cu Dumnezeu în stilul colocvial, ironic și bine țintit al lui Saramago.

Scrierile te absorb, vrei – nu vrei, când traduci; ca să le descoperi mecanismul, trebuie să te dedici doar autorului tău. Dar pe unele le uiți apoi mai repede, altele îți rămân ca niște prieteni.

Între traducători. Ai făcut parte dintr-un program internațional, CELA – Connecting Emerging Literary Artists, unde ai întâlnit scriitori și traducători din diferite țări. Discutând cu traducători din Olanda, Italia, Spania sau Portugalia, ce ți s-a părut altfel la această meserie în țările lor?

Programul CELA a fost o bucurie – și îmi imaginez că așa va și rămâne – pentru cei care vor participa la edițiile următoare. Multiculturalismul mă pune la punct întotdeauna, prin puzderia de perspective și bu­pnăvoința de comunicare. Am avut ocazia să discutăm, între traducători și nu numai, și de modalități de lucru, și de formare, și de colaborări cu editurile, dar ce a rămas altfel a fost plata. Diferențele de tarif și faptul că în Olanda și Belgia traducătorii primesc un mic procent și din exemplarele vândute.

Timp liber. Cât timp liber îi rămâne unui traducător, cum este în cazul tău și ce îți place să faci atunci când nu ai nimic de făcut? Chiar așa, ce cărți citești în timpul liber, ce scriitori prefe­rați ai, dincolo de cei de limbă portugheză?

Timp liber rămâne oricând mai fur printre rândurile listei de îndatoriri. Încerc să mă țin la curent cu muzica, ascult podcasturi, adun zeci de tab-uri cu articole de pe internet, plănuiesc vacanțe imaginare. Dar cel mai mult îmi place să stau „la două degete de vorbă“, cum zic portughezii, cu prietenii.

În lecturi, rămân fidelă fic­țiunii și ciupesc din când în când din poezie. E adevărat că m-au cam acaparat scriitorii portughezi, dar ca să zic câteva nume pe care le-aș recomanda oricând, zic Cortázar, Truman Capote, Steinbeck, Boris Vian. Am descoperit-o de curând pe Lucia Berlin, un deliciu. Mi-ar plăcea mult să mai citesc ceva de Matei Florian. Îmi place Gabriela Adameșteanu. Și trebuie să recunosc, tocilărește, că proza fantastică de Eliade și Eminescu încă mă ține foarte atentă, când revin la ea.

Galerie foto