Lungmetrajul documentar Emigrant Blues: un road movie în 2½ capitole, scris și regizat de Claudiu Mitcu și Mihai Mincan, va rula în cinematografele românești din 11 octombrie 2019.
Filmul, al cărui motto e „Acasă nu e decât distanța dintre unde ești și unde visezi să fii“, abordează tema emigrației într-o manieră mai neobișnuită:, îi vedem pe români mai mult pe drum, de-a lungul orelor interminabile în autocar la dus, respectiv la întors, când aparatul de filmat însoțește sicriul unei românce decedate în Spania. Între aceste momente, realizatorii au introdus un montaj din filmulețe video filmate cu telefonul de români din Spania (petreceri familiale, manele românești cântate în mașină, întâlniri la sosirea autocarului etc.).
Filmul e o coproducție românească între DeFilm și Wearebasca, iar premiera lui a avut loc în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF) 2019.
Claudiu Mitcu și Mihai Mincan ne-au dat mai multe detalii despre motivele pentru care au ales această formulă.
Care e jumătatea de capitol la care se referă titlul?
Claudiu Mitcu: Începutul filmului. Am optat pentru o introducere în poveste care să-l ajute pe spectator să înțeleagă că, deși sunt la mii de kilometri depărtare de România, oamenii din documentarul nostru trăiesc aproape de România, cumva. Au postul lor local de radio, magazine românești, simt nevoia să vorbească românește, să vorbească cu semeni care îi înțeleg mai bine decât spaniolii.
Mihai Mincan: „Jumătatea de capitol“ din titlu e preluată dintr-un roman scris de Julian Barnes, pe care l-am citit cu mulți ani în urmă. La montaj, când am început să legăm bucățile, ne-am dat seama extrem de rapid că filmul pare mai degrabă un eseu. Fiecare segment are o altă stilistică și nici unul nu-și propunea să-ți ofere o interpretare clară a ceea ce vezi. Așa că am ales să anunțăm, încă din titlu, cam la ce să se aștepte privitorul. Secvența în sine a fost aleasă de la început pentru că e amuzantă, tristă și înduioșătoare, simultan. Cam așa am perceput și noi oamenii pe care i-am întâlnit în Spania.
Filmul pare să fie mai mult despre distanțe decât despre fenomenul emigrației. Cum ați ajuns la conceptul filmului și de ce ați preferat un road movie unui film mai așezat? De ce nu v-ați apropiat mai mult de românii care trăiesc în Spania?
CM: Aș începe prin a spune că ne-am apropiat foarte mult de românii din Spania. Cât timp cât aceștia au fost de acord să ne pună la dispoziție orice înregistrare existentă în telefoanele lor mobile sau în arhivele personale, dovadă mai mare de apropiere nu cred că există. Am optat pentru acest gen de film după ce am trecut prin mai multe variante de montaj, iar varianta finală ni s-a părut cea mai sugestivă pentru prezentul pe care îl trăim. Vorbim despre o categorie socială care își petrece mare parte din viață pe drumuri. Acesta e mediul lor, și-au asumat destinul acesta.
Și aici nu e vorba doar de Spania; sunt peste cinci milioane de români care trăiesc în afara granițelor – și în Italia, Franța, Germania sau Anglia. Atunci când se întorc stau cu gândul la străinătate, iar când ajung în țările adoptive se gândesc doar la România. Paradoxul acesta a dat formatul de road movie.
MM: E interesantă observația despre cum filmul a ajuns să fie mai mult despre distanțe. Am simțit și noi asta, încă din montaj. Cred că are legătură mai mult cu ce NU am vrut să facem: un alt documentar compus din interviuri cu emigranți români și secvențe în care e descrisă viața de zi cu zi a acestora.
Și asta nu pentru că ar fi ceva în neregulă cu astfel de demers, dimpotrivă. Ci pentru că s-a tot făcut și răsfăcut (mai bine și mai puțin bine), dar și pentru că amândoi am crezut că un documentar de cinema sau festival nu ar trebui să meargă pe drumurile bătătorite de presa scrisă sau audio-vizuală.
Interviuri cu oameni au existat și la noi, zeci de ore de discuții, dar când am decis să nu le folosim, să lăsăm imaginile să vorbească cum pot, am descoperit un format care ne-a intrigat. E un film despre distanțe, e adevărat, dar nu neapărat geografice, cât emoționale. Distanțe între oameni, să le spunem.
În partea a doua a filmului emigrantul decedat aproape că nu există în cabina din spate a mașinii. Aceasta a fost și intenția?
CM: N-a fost vorba despre nici un fel de intenție, nici să fie mai prezent, nici mai absent. Am fost doar niște observatori la cum decurge un astfel de drum. Nu am influențat în nici un fel povestea asta.
MM: Și dacă am fi vrut să-l facem mai prezent, n-am fi putut. Cabina din spate nu avea geamuri, deci nici lumină. Pe de altă parte, nu cred că filmarea unui coșciug aflat în spatele unei mașini spunea ceva despre personajul acela. Poate ar fi spus despre noi, care făceam asta, dar ceva mai degrabă obscen. În plus, oricât de cinic ar suna, cred că lipsa decedatului e foarte aproape de realitate. Pentru cei doi șoferi care au adus coșciugul în țară, în spatele mașinii lor nu se afla un om, o ființă, ci un obiect. Un colet care trebuie livrat la timp.
Ce au presupus filmările din punct de vedere logistic?
CM: Nu au fost niște filmări simple. Drumul cu autocarul a durat peste 50 de ore, iar cel pentru repatrierea decedatului a fost de patru zile, dus-întors. Am făcut teste cu camera, atât în duba cu care s-a transportat decedatul, cât și în autocar. Împreună cu DOP-ii cu care am lucrat (Laurențiu Răducanu și George Chiper-Lillemark) ne-am gândit în detaliu la aceste drumuri, am încercat să anticipăm probleme, pentru că odată porniți la drum ar fi fost mult mai dificil să le rezolvăm. Spre exemplu, la drumul de repatriere din final, dintr-o altă mașină, aflată imediat în spatele dubei celor doi, auzeam tot ce vorbeau ei.
MM: În autocar s-a filmat cu o cameră mare, blocată în spate, în dreptul coridorului, pe care oamenii o puteau vedea tot timpul. O altă cameră, mai mică, a fost plimbată prin autocar pentru restul cadrelor. Toți oamenii au părut încântați, au fost foarte săritori și răbdători cu noi. Ne întrebau doar la ce post TV se pot vedea și ei.
Românii din aceste home movies-uri par în majoritatea cazurilor grobieni, vulgari, ascultă muzică proastă etc. A existat vreo intenție în alegerea acestor materiale sau majoritatea erau așa?
MM: Nu ne-am gândit nici o secundă așa. Nu cred că modul în care un om vorbește sau muzica pe care o ascultă îl face mai bun sau mai rău ca altul. În facultate, în camera de cămin de lângă cea unde stăteam, locuia un băiat care visa să devină mare pianist. Era o fire foarte romantică, un tip foarte inteligent și introvertit. Ziua repeta Chopin, noaptea își snopea în bătaie prietena. Cât despre vorbit urât, vulgar, cred că pe parcursul filmărilor noi doi am spus lucruri și mai urâte decât cele pe care le zic oamenii din film. Am ales ce am primit de la oameni, acceptând implicit că lucrăm cu ființe vii, ca și noi, fiecare cu bucuriile și frustrările lor.
Care e mesajul pe care îl transmite filmul?
MM: Dacă e ceva cu care am vrea să rămâne oamenii după ce privesc filmul, cu siguranță n-ar fi un mesaj. Poate o stare. Pe mine, de exemplu, drumul cu autocarul de la început mă face să mă gândesc la drumul din Târgu-Mureș spre București, după ce intrasem la facultate și-mi părăseam definitiv orașul. Amestecul ăla de atunci, teamă, bucurie și emoții, e ceva ce face parte din viața mea.