Eduard al III-lea (Teatrul National Bucuresti) este un manifest politic si un statement deontologic. Intr-o Romanie care relativizeaza haotic principii etice, care deconstruieste public semnificatii morale prestabilite, care branseaza justitia la eroare si investeste enorm in retorica disimularilor si camuflarilor, optiunea regizorala are valoarea unei atitudini politice ferm afirmate si inteligent sustinute. Tocilescu toaca tipuri de coduri etice intr-o estetica cu implicatii politice si nu uita nici o secunda de unde a pornit: din contextul periculos de fragil al unei norme astazi viciate – onoarea.Tavaleala. Miini si picioare care se zvircolesc intr-o gramada pe care fluierul arbitrului o ordoneaza. Meciul de rugby e prologul istoricei cafteli dintre englezi si francezi. Un sport viril, rau, „coridic” (corelativ contemporan perfect al infruntarii internationale la scena deschisa), in care fizicitatea brutala isi da masura rezistentei si fortei, nu calca in picioare fairplay-ul.
Incaierarea din primele secunde ale spectacolului apasa pe butonul infruntarii corp la corp, orgoliu la orgoliu si onoare la onoare, fara mila, fara compromisuri si fara solutii paliative. Eduard al III-lea refuza sa devina vasalul regelui francez, Ioan de Valois, avind drepturi pe linie materna la tronul Frantei, si incepe pregatirile de lupta impotriva francezilor. In acelasi timp, castelul contesei de Salisbury, pe care regele englez incearca sa o convinga sa-i fie amanta, este asediat de scotieni. Pasiunea lui Eduard al III-lea pentru contesa se transforma intr-o confruntare a carei limita e moartea. Contesa (vulnerabilitatea Crinei Muresan e dublata de fermitatea cu care isi apara intimitatea si onestitatea) il aduce pe rege cu picioarele pe pamint. Ii face o propunere atit de „moral intentionat indecenta” (ca sa fie impreuna, ea ar trebui sa-si omoare sotul si el sotia), incit Eduard isi revine din derapajul erotic si se pune pe exterminat francezi. Onoarea pe care contesa mizeaza are functia dramatica a declicului, a redimensionarii intereselor regelui, a reordonarii target-ului principal.
Alexandru Tocilescu concepe un spectacol-arc, cu scene si detalii care croseteaza tema locomotiva si aduc, fiecare in parte, amanunte relevante.
I se poate reprosa montarii lungimea celei de-a doua parti, diluarea unor momente. Exista scene care, fara sa-si piarda din substanta si rol dramatic, ar putea sa fie concentrate (scena proiectiei bataliei urmata de cea a infruntarii propriu-zise). Pe de alta parte, acumularea de detalii concentrice, suprapunerea de fapte concrete si de marturii ale temei-liant justifica, intr-o anumita masura, aceasta desfasurare temporala. Timpul interior al conceptului spectacolului, care implica urmarirea punct cu punct a progresiei temei, te ajuta sa intelegi de ce a fost nevoie de o perioada pre-lungita de inlantuiri si stationari scenice. De ce Tocilescu a lasat timpul sa aiba rabdare cu sedimentarea juramintelor, erotice si politice, intre care exista o clara interdependenta. Pentru ca exact fondul tematic sa se poate decanta. Pentru ca sa putem vedea cum se aduna particulele de onoare in decizii concrete si in luari de pozitie care nu lasa loc nici unei nego-cieri perverse, nici unei decapitari a cuvintului dat. Pentru ca sa memoram momentele de atitudine transanta care, puse cap la cap, dau dimensiunea onoarei circulare, rotunde, salvate in final de la orice tentativa de subminare. Acest proces de constientizare are nevoie de un start, de gradatii, de tensiuni explozive, de liniaritate uneori, de iminente caderi si de necesare ridicari. De ratari, de transformari si de eseuri, in termeni de rugby.
Exista citeva redundante si supralicitari (un refren cintat de prea multe ori – „It’s so fascinating” – anuleaza efectul scontat, proiectia luptei si lupta in sine, din scena, trimit la unul si acelasi sens, finalul e prea explicit si metaforizant – cind fiul lui Eduard, Printul Negru, vorbeste fascinat de tarile pe care englezii le vor distruge, de lumea care le va sta la picioare, de sus cad manechine).
O familie lexicala tare
Onoare, onorabilitate, onorant, dezonorant fac parte dintr-o familie lexicala tare in care fiecare particula derivativa aduce un nou continut semantic moral. Onoarea isi are corespondentul retoric in respect, pentru ca cei care nu abdica de la respectarea cuvintului, cei care nu devin instrumente ale disimularii flagrante isi cistiga dreptul la respectabilitate. Eduard al III-lea instituie un cerc virtuos spart din cind in cind de tentatii si provocari. Tocilescu reuseste sa nu priveze textul de o poeticitate faptica, adica de un nivel doi care da dimensiune actiunilor propriu-zise. Regizorul echilibreaza stratul poetic si background-ul actantial, aducind anumite accente lexicale contemporane.
Tocilescu lucreaza cu notiuni etice liminare. Paradoxul situarii lor la limita dintre asumarea pina la capat a cuvintului dat, indiferent de riscurile implicate, si devierea in capcanele tradarii sta tocmai in faptul ca valorile etice sint, deopotriva, vulnerabile si puternice. Pe acest marcaj uneori rasturnat evolueaza spectacolul. „VIP-ul” shakespearian, Eduard al III-lea, face pact cu onoarea. Un pact dus pina la capat in ciuda accidentelor conjuncturale.
Dragos Buhagiar a optat pentru un singur element arhitectural multifunctional: o poarta care la inceput e incadrata in dinamica meciului de rugby, pentru ca apoi sa se deschida ca o pasare de fier si sa devina punte de confruntare intre cei doi regi, loc de unde e anuntata infringerea francezilor, spatiu sub care se fac juraminte de iubire. Cu alte cuvinte, cadrul generic in interiorul caruia diferenta specifica intre evenimente e accentuata prin diferite lasari sau ridicari ale elementelor componente.
Umorul e contrapunctul pe care regizorul stie exact in ce situatie de tensiune sau totala relaxare (scena in care Eduard al III-lea isi „cenzureaza” poetul) sa-l introduca. Eduard al III-lea e un spectacol etic si politic. Un spectacol in care respectarea publica a cuvintului da peste nas ipocriziei, iar nerespectarea impinge lama de cutit in git.
Lui Ion Caramitru ii reuseste foarte bine slalomul dificil prin „locatiile” onoarei, prin denivelarile si repunerile in drept ale juramintelor. E purtatorul – cu o frazare impecabila a accentelor etice –, cind seducator, cind cinic al pilonilor spectacolului. Alaturi de el se impun Serban Ionescu, Daniel Badale, Dragos Stemate, Andrei Aradits, Constantin Dinulescu.
Eduard al III-lea, in viziunea lui Alexandru Tocilescu, e contemporan prin dezbaterea tematica pe care o lanseaza, prin statement-ul pe care il sustine.