Dragostea, patima, uita de trecut, totul e intr-un mustos prezent copilin, fraudulos confiscat de inimile noastre vietii cotidiene, ticaite, uscate de facturi pentru lumina, gaze, apa… smochinite de chitante incredibile de intretinere etc. Daca exista o placere adevarata, ea se revarsa asupra celuilalt, o implineste in altul… Iubirea molipseste! Uneori chiar puritatea alcatuirii fapturii de carne a iubitei albe, de nea, cum ar zice Eminescu, saracul… , angelitatea ei excita, incita, indeamna la dulci maculari jucause ale „idolului” caruia i te inchini de-a binelea… de fapt…
As vrea sa ma fac inteles, frumusetea mai cheama si in mod pervers, cere, implora „murdarirea” ei la propriu… tinjeste linceda dupa „viol”, ca apoi sa te ingenuncheze iar… mai cu pofta, mai lacom, mai sincer… mai fascinat… „Idolul” se vrea biciuit, exorcizat feroce, de propriile ei turbari animaliere, in cabinete secrete, cu flori umede de luxura, pe canapelele galante ale altui secol… unde marchizii laudau cu palmele larg deschise fesele imbujorate ale conteselor nerusinate si suave… Si mai sint de zis multe… Dar o sa le povestesc pe indelete, nechinuit de vremea asta de dupa-amiaza calduta de iarna…
***
Gelozia se si invata… Ani de zile, recitind, intrind pina la ultimul cirliont al frazelor izbucnind nestavilite de gramatici, descifrind imensele poeme in proza ale lui Proust, am inteles (si, vai!, am si practicat) cele mai delicate si cele mai infernale forme ale geloziei… Nu le-as dori nimanui experientele mele „pe viu”… Chit ca sint, dupa potolire, un vesnic izvor de litera frageda, puternic izbita in pagina capricioasa… inramurata in fel si chip de crengi frunzoase, clipocitoare-n vintul suierind purpuriu, din clipele de restriste amoroasa… adiind abia in rastimpurile de falsa acalmie…
Fiindca, vrem, nu vrem, ne este imposibil sa nu fim gelosi! Efectul exorcizarilor tine doar cit auzim juramintul de castitate si credinta al femeii dragi; pindirile, aparentele uneori indubitabile reapar, un fleac le insuteste, le inmieste, le impodobeste cu fantasmagorii formal logice, de fapt deliruri din nopti de insomnie, desfacute cu un simplu gest tandru, familiar (un virf roz de limba plimbareata, scos hazliu printre buzele strimbindu-se caraghios de pueril: „acum sint soricelul!”) al iubitei docile, credincioase, mai coltunas, mai papanas ca niciodata… Banuiesc ca pina la un anumit punct, sa-i zicem „punct critic de fierbere”, gelozia are farmecul si piperul ei cu boabe marunte, macinate intruna…
„Calm, lux si voluptate” sint adunate impreuna doar in versurile nostalgice ale lui Baudelaire… Rechinite tulburatoare, zbatindu-se intre aripioare de velur, rup necrutator din sufletul nostru vulnerabil, adapostit degeaba la umbra promisiunilor infocate… Posibil ca gelozia sa fie precum umbra, insotitoare permanenta sub soarele coplesitor al pasiunii, disparind doar odata cu invapaierea atit de fertila a amorului trupesc si spiritual… Nu are nici o importanta ca in final mi-am contrazis rindurile de la inceput!!!