Fireste, sinceritatea absoluta (daca este posibil asa ceva) nu este o goliciune-pusca a autorului care, printre alte rinduri, se mai si confeseaza. Inteleg prin sinceritatea ce anume?: impetuozitate, mers pina la capat (desigur, cu pudori lingvistice inerente unui discurs civilizat), autolivrare performanta si neamagire. Sint convinsa ca acest lucru nu poate deranja decit daca este perceput in chip fundamentalist. Ceea ce nadajduiesc sa nu se intimple. Mi-a placut intotdeauna sfatosenia cartilor pe care le-am citit. Nu pentru presupusa intelepciune a acestor sfaturi, ci pentru epicitatea lor.
Caci in sfatosenie exista intotdeauna si o poveste. Iar povestea, ei, da, povestea este cea care face supa buna pe lumea aceasta: ea este cea care hraneste, excita, inminuneaza, defuleaza sau, dimpotriva, urgiseste, culpabilizeaza, umileste etc. In ce ma priveste, am preferat, desigur, intotdeauna, componenta benefica a sfaturilor cu povesti: nu raul si maleficiile care li se intimplau unora si altora (daca nu comiteau cutare lucru), ci felul in care personajele gaseau pina la urma cum sa iasa din criza. Omul este o faptura in vesnica criza (si nu doar in criza efemera, asa cum eronat se crede), astfel incit sfaturile (epice) ii sint ca apa si aerul. Iar eu aceasta cred ca fac povestile: sublimeaza criza.
A se intelege prin criza stari precum: singuratatea, spaima de moarte, disperarea, scirba existentiala, dezamagirea etc. Criza inseamna nevroza pusa pe tapet, expusa, livrata public. Acul ei de cojoc, al nevrozei vreau sa spun, ar putea fi gasit in carti, prin lectura. Cartea si lectura sint o forma de euthanasie obligatorie, dar nu ca sa murim mai repede, ci ca sa traim mai intens, mai adinc si mai in consens cu noi insine.