Din nou despre marele pianist american Artur Schnabel, legăturile sale cu România și în special Dinu Lipatti. Au făcut cunoștință în iulie 1946, în Elveția, în localitatea montană Sils Maria, într-un moment în care Schnabel era preocupat în primul rând de moartea mamei sale (reamintesc, născută la Iași), de soarta Germaniei și a Europei postbelice, ca și a muzicienilor ei.
Lipatti, care îl ascultase într-un recital la Paris în ajunul războiului, îl admira fără discuție. În ianuarie 1939 îi scria profesoarei sale, Florica Musicescu: „Schnabel a cântat dumnezeiește la Societatea Schubert… Este un mare artist“.
Întâlnirea celor doi mari pianiști în Elveția, după război, avea să-l ia oarecum prin surprindere pe Lipatti, care, ca de obicei, pe un ton ușor persiflant, își relata experiențele din nou Floricăi Musicescu: „Ultimele săptămâni am fost în Engadine, la 2.000 de metri altitudine, în același hotel cu Schnabel, care, spre marea mea dezolare, m-a ascultat în mi bemolul de Mozart K 271, pregătit recent pentru acest concert la munte, unde nu mă așteptam să cad peste un asemenea «crocodil». Am făcut tot ce mi-a fost posibil pentru o primă execuție, ceea ce este, totuși, departe de a egala interpretarea ulterioară. Dar Schabel a fost foarte amical și, până la plecarea noastră, l-am văzut în fiecare zi; i-am cântat Sonata în fa diez de Enescu, pe care a apreciat-o, cadențele mele pentru diverse concerte, apoi mi-a cântat el cadențele lui pentru aceleași concerte și mi-a arătat o mulțime de lucruri interesante. Acum suferă de mania compoziției și nu se mai ocupă serios de pian“ (29 august 1946).
Peste ani, în amintirile sale publicate în 1970, Madeleine Lipatti oferea alte detalii despre momentele întâlnirii celor doi. „În 1946 și 1947, Lipatti a fost invitat să participe la Festivalul din Engadine. Concertele aveau loc la Samaden, Saint-Moritz, Silvaplana, programele erau variate și interesante, soliștii remarcabili. […] Artur Schnabel și soția sa stăteau la [Hotelul] Waldhaus. Am făcut cunoștință și, într-o bună zi, Schnabel ne-a invitat să luăm cafeaua în salonul lui privat, unde era un pian drept. Voia să-i arate lui Dinu din compozițiile lui și a cântat câteva fragmente, asigurându-l că ar fi fericit ca Dinu să cânte unele din aceste lucrări în concert; a adăugat chiar: «Ați face lucrarea celebră!». Înainte să plecăm, s-a așezat din nou la pian și a cântat un impromptu de Schubert. Moment de neuitat. Dinu, emoționat până la lacrimi, a îngenuncheat lângă Schnabel, i-a luat mâna și a sărutat-o. Nu știu care din ei era cel mai tulburat: Dinu de această interpretare miraculoasă sau Schnabel de fervoarea acestui gest spontan.“
Dar relația lor nu depășește pentru moment stadiul unei simpatii din partea lui Schnabel față de mult mai tânărul său invitat – îi separau peste 30 de ani ca vârstă – și, probabil, a unei admirații reciproce. Numele lui Lipatti lipsește din scrisorile expediate regulat de Schnabel, de la Sils Maria, prietenei sale americane Maria Virginia Foreman. Acesteia îi povestea pe larg, la 11 iulie 1946, despre ultimele cărți poștale ajunse în Elveția, cu descrierea a ceea ce Ernestine trăise în lagărul de la Theresienstadt. Patru zile mai devreme îi scrisese Mariei Virginia că se teme încă „să-i întâlnească pe unii din cei ce s-au repezit să servească cu entuziasm corporația asasinilor profesioniști [subl. V.E.]“. Amintiți în scrisorile de la Sils Maria din vara anului 1946 nu sunt decât văduva prietenului său, violonistul Carl Flesch, și „violoncelistul francez Fournier (căsătorit cu prima soție a lui Piatigorsky, pe care am cunoscut-o pe când era copilă) [și care] a cântat cu o perfecțiune mișcătoare glorioasa Suită în do minor a lui Bach“.
Cei doi mari pianiști aveau să se reîntâlnească în 1947. În iunie, Madeleine Lipatti se bucura în avans, relatându-i Floricăi Musicescu că în vară vor pleca din nou la Sils Maria, unde Lipatti urma să cânte un concert de Haydn cu o orchestră de cameră din Zürich, dirijată de Paul Sacher, iar apoi să dea două recitaluri în bisericile din regiune. „Vara asta îl vom revedea pe Schnabel, care vine la același hotel ca și noi“, anunța ea.
Reveniți la începutul lui septembrie 1947 la Geneva, Lipatti nu făcea nici o referință la Schnabel în obișnuitul său „raport“ către Florica Musicescu. În schimb, Madeleine scria o dare de seamă completă despre „vacanța superbă din Engadine“: „Concertele în Engadine au fost de mare succes. A dat două recitaluri, unul la Samedan, celălalt la Silvaplana, sate aproape de St. Moritz. De ambele dăți a trebuit refuzată lume. La Silvaplana a cântat într-o mică biserică splendidă, în stil romanic, unde atmosfera este unică. Apropo de recital, vreau să vă spun un cuvânt despre Schnabel, care a venit să-l asculte. Cum era atât de multă lume, iar Schnabel nu avea loc, a așteptat în fața bisericii să i se facă unul. Acolo l-am întâlnit și, foarte jenată de această lipsă de respect involuntară din partea organizatorului, i-am propus locul meu; a refuzat pe loc, dar mi-a răspuns: «Ce vreți? Impresarul s-a înșelat, pentru a-l face să cânte pe Lipatti ar fi fost nevoie de Sf. Petru la Roma și nu de această mică biserică». Până la urmă totul s-a încheiat cu bine… La Sils Maria este o pepinieră de muzicieni, care începe cu Schnabel, pe care îl vedem zilnic și care îi arată lui Dinu cea mai vie simpatie. Să vorbești muzică cu el este minunat, este o fântână de cunoștințe. Ne-a cântat câteva fragmente de sonată de Schubert cu o emoție atât de rară că am avut lacrimi în ochi. Cu Szigeti, violonistul (care trăiește în Statele Unite) și cu violoncelistul Pierre Fournier formează un trio. Mergem să-l ascultăm mâine și poimâine, fiindcă dau concerte în cadrul Întâlnirilor Internaționale“.
Între 6 iulie și 18 august 1947, Schnabel îi trimitea prietenei sale americane șapte scrisori, din nou fără să amintească o singură dată întâlnirile sale „zilnice“ cu Dinu Lipatti. A face speculații despre motivele acestei absente mențiuni epistolare nu își are rostul. În mod vădit, Schnabel era preocupat de cu totul alte subiecte și personaje, ce merită amintite pentru o istorie culturală (și muzicală) mai puțin cunoscută astăzi. Între ele, după evenimente recente ca moartea violonistului Bronisław Hubermann, erau colaboraționismul lui Wilhelm Furtwängler în Germania nazistă, întâlnirea cu tânărul Leonard Bernstein, cea cu Walter Legge și atitudinea caselor de discuri față de marii artiști. Toate, în fond, subiecte cumva tangente și existenței nenumitului în scrisori Dinu Lipatti.
[Va urma]
FOTO: