Astfel, mirajul valutei mai lua uneori mintile savantilor nostri, care uitau de patriotism, de iubirea cuvenita fata de tara, si fugeau vazind cu ochii. Pierderea lor! ne consolau aceiasi activisti, a caror iubire de mosie nu intra totusi intr-un conflict vizibil cu pasiunea pentru cartuse de Kent, sticle de whisky, aparate video si alte embleme ale capitalismului putred. Mai mult decit atit, in timp ce parintii de Partid si de Stat ii tocau pe bietii romani cu „etica si echitatea socialista”, odraslele de Partid si de Stat erau trimise la studii tot in acea lume prezentata noua ca execrabila.
Pe cind cetatenii obisnuiti se umileau cotidian la cozi, la obtinerea unui pasaport si a unei vize, a unei butelii si a ratiei „optzeciste” la zahar, ulei, salam, cetatenii cu drepturi speciale, mai egali decit ceilalti, dispuneau de avantaje care in prezent ne pot parea penibile, dar care atunci insemnau Totul. O teorie cu putere de circulatie si cu un anumit indice de adevar este ca tocmai acesti cetateni de rang superior (din Securitate si Partid) l-au inlaturat pe Ceausescu, pentru a putea deveni capitalistii ostentativi de astazi.
Acesta-i insa un alt subiect decit cel la care ma gindesc acum: si anume, la diferentele dintre sanatosul socialism si putredul capitalism in plan alienant-achizitiv. Chiar si un om de inteligenta lui Constantin Noica a cazut in aceasta capcana, cind a facut mult comentata si controversata paralela dintre Romania spiritului si Germania untului. Carevasazica, in timp ce noi faceam cultura inalta, in mizerie, e drept, nemtii isi substituisera spiritul printr-un stomac imbuibat.
Ma intrebam acum douazeci de ani, ma intreb si acum, cind in sfirsit capitalismul „face ravagii” si la noi. Cind este omul mai linistit, mai eliberat de povara cumparaturilor? Cind magazinele sint pline, cind marfurile le gasesti din abundenta, la orice ora din zi si din noapte – sau, dimpotriva, cind nu se gaseste nimic, cind cele mai elementare produse (de la becuri la hirtie igienica si de la piine la ulei) se cuceresc prin ore si ore de stat la cozi? Cind simte omul obisnuit, ca si academicianul, presiunea lucrurilor, a obiectelor, a „materiilor” pe care ar vrea sa le cumpere?
In ce conditii devenim obsedati de toate aceste marfuri? Cind pot fi cumparate imediat, oricind, de oriunde, sau cind ele trebuie cautate cu rabdare de furnica si instinct vinatoresc, pentru a localiza punctul in care s-a bagat ceva? Cine este asadar mai sanatos mental, mai echilibrat, mai predispus la reflectie teoretica si constructie intelectuala? Occidentalul care gaseste, la pravalia din coltul strazii, de toate, sau esticul pentru care masa de fiecare zi este un chin, o aventura sordida, un proces penibil reluat iar si iar?
Intre o gospodina muncheneza, sa spunem, si una bucuresteana din Epoca de Aur, care vi se pare expresia vie a alienarii?