Primele acorduri ale piesei-titlu, scoase parcă prin magie de Marco Coti Zelati din claviatura sintetizatoarelor, s-au pliat instantaneu pe negura unei stări depresive ce mă bântuia de câteva zile.
Cu inflexiuni delicate, paradoxal confundabilă cu a nu știu cărei vedete pop uitate în debara după un hit dansant tocit pe toate canalele televizuale, vocea rafinată a Cristinei Scabbia e susținută de partitura instrumentală diafană. N-ai zice, contrariat de această bijuterie muzicală, că trupa Lacuna Coil, italiană prin origine, universală prin opțiuni, se înscrie genului gothic-metal. Versurile, toate de citat ca document programatic, se împotrivesc liniei melodice, conferind celor 2:27 minute ale piesei calitatea dozei de medicament necesar, însă anevoie de înghițit:
I like to bury myself in pain
You know what I mean
I like to suffocate in all my memories
Until I cannot breathe
So I can taste again
How hard it is
To have a frozen heart inside my chest
That only beats but doesn’t feel
The walls inside the room
Are closing in
I cannot see a door
A little sparkle of light
I cannot see any hope
I wonder
Is it all my fault?
Is it because of me?
Is it because I never cared enough?
And now I pay for this.
Finalul, în italiană: „Cosa ne rimane della mia anima nera?“, e repetat de vreo patru-cinci ori, fără nici un răspuns. Fiecare ascultător poate să dea unul, dacă a vibrat la cele auzite. Sau nu. Lesne de observat că tema nu șochează prin noutate. Noutatea vine, cel puțin în cazul de față, din contrastul melodie-subiect. Și alte piese de gothic utilizează procedeul, fără să dețină atuul vocii feminine. Am reluat audiția bucății de peste zece ori, din motive care – îmi spun – n-au legătură directă cu valoarea. Pur și simplu, s-a potrivit momentului anume din existența mea și am simțit nevoia să o ascult până la sațietate. Care sațietate n-a venit deloc, iar starea mea de angoasă pământie s-a topit lent, ca praful de heroină în lingurița încălzită la flacăra de spirt. E muzica un drog? Cu siguranță, atât timp cât te scoate dintr-o stare neagră și te poartă în zbor prin teritorii inaccesibile drogurilor propriu-zise. Actul de purjare a sedimentelor negative acumulate într-o perioadă contondentă se numește catharsis. Firește că știți asta! Folosiți muzica pentru vindecări multiple? Funcționează!
Operațiunea medico-melomană odată încheiată, puteam să scot discul din player și să închei textul curent. Probitatea sau delăsarea să mă fi oprit de la gestul cruțător? Fiindcă a urmat Sword of Anger, piesa a doua, cu vocalistul Andrea Ferro într-o formă de zile… negre! Furia cu care anunță „we are the anima“ sperie pe oricine, iar inimile plăpânde ar face bine să se abțină de la audiție. Tandemul celor două voci, consacrat în aria gothic-metal, funcționează impecabil pe restul discului. Lacuna Coil atinge un punct suficient de înalt în cariera sa de peste două decenii ca să fie considerată de categorie grea. Și merită. Creativitatea și coerența demersului muzical au impus numele italienilor nu doar în lumea select(iv)ă, superior educată, a iubitorilor genului, ale căror pretenții sunt mari. Probabil că tocmai acestora le-ar putea strâmba urechea faptul că Lacuna Coil are succes și în zona de audiență a radiourilor comestibile. Dar valoarea nu o stabilește succesul comercial, deși, până la urmă, contul din bancă pare să conteze în lumea de azi, de ieri și dintotdeauna.
Noul album, Black Anima (2019, Century Media) conține și alte elemente fermecătoare, cum ar fi versuri în latină, orchestrații simfonice, riffuri dense, pasaje eterice. Și are contribuția grafică a lui Costin Chioreanu. Îi cunoașteți „antecedentele“ din același domeniu.