Pe Mike Oldfield il situam intre muzicienii de foarte inalta calitate, si nu fiindca imi placeau vocalistele sale nordice. Desi era asemanatoare la ochi (albastri, fara impuritati), la piele (pistruiata) si la par (blond, lung, bogat), amfitrioana nu ma atragea deloc.
Tinarul poza intr-un fel de pupil al meu. Crescuse, admit, luindu-ma de model in citeva domenii. Chiar casatoria o stabilise avind reper virsta cind o facusem eu, dar gresise evident. Sotia lui fermeca doar ca imagine. Chipul ei angelic putea figura in orice iconografie a perfectiunii, daca asta se limita la trup. Sau la voce. Insa era indecisa, ambigua. Asistam deseori la scene dezolante de cearta fara miez si fara miza. Interveneam ca un frate mai mare, si-i indemnam sa asculte Crises, poate le trece… Asa se intimpla in casnicie, conflicte sint si vor fi, zidul are mereu umbra, dar lumina lunii este minunata, daca ai rabdare sa cauti vibratia inefabila. Nu vedeti ce frumos e peisajul, ce minunat suna flautul, cu inflexiunile sale celtice, ori chitara, cu armonii transcrise parca din preclasici? Dar mai ales ce frumoasa e vocalista!? Si daca o urmaresc lupii sau fantomele, tot gaseste tihna si iubirea, printr-o atingere magica, in castelul situat la nordul extrem…
Pareau nelipsiti din apartament doi amici, ambii holtei. Unul, iubitor de jazz, ne ironiza entuziasmul cu care primeam noutati futile, gen Amarok sau Islands. Desigur, aprecia si el solistele lui Oldfield, dar nu atit de mult ca pe focoasele negrese ce zbierau (spuneam eu, sa-l irit) aceleasi onomatopee scapate la coborirea din baobab. Celalalt, iubitor de progressiv-rock, avea ochi aproape identici cu cei ai tinerei neveste, pe care nu se sfia sa-i studieze de la distanta minima la care miopia ii permitea sa vada fara ochelari. Pe ton sagalnic si autoironic, supralicitind la maxim un aer teatral, zicea ca-n oceanul cu insule-n deriva s-ar pierde fara regret, deoarece asta inseamna, dupa el, fericirea. Cerea sa pun Five Miles Out, folosea in chip de vocoder un tub de spray caruia ii inlaturase capetele si ingina pasajele vocale masculine indemnind-o pe unduitoarea gazda cu alura nordica sa sustina partitura lui Maggie Reilly. Iubitorul de jazz nu se preta la asemenea fleacuri, sta teapan, cu ochi de otel, cu paharul de whisky olandez in pumn, zimbea retinut si flutura barbisonul in ritmul lui Orabidoo, piesa apropiata de sonoritatile elevate cu care ne impuia urechile. Amindoi o curtau pe flusturatica nevasta, a carei suparare ca i se da atentie era moft. Mi-am dat seama peste timp ca, din relatia cu ei, femeia acumula, crestea, constientiza propria valoare.
Nu-i frecventam atit de rar incit sa ma socheze vestea divortului. Amicul a plecat curind in strainatate la munca. Nu l-am revazut, nu stiu daca mai traieste. Frumoasa blonda (s-)a fredonat o vreme prin oras. M-a invitat odata la cafea, sa-mi explice cauzele despartirii. Sigur ca m-a convins, chiar mi-a smuls promisiunea sa scriu o povestire cu titlul de sus. N-am reusit. Iar articolul acesta e despre blondele lui Mike Oldfield, fireste…