De fapt, foarte multe melodii nu ni s-ar mai parea la fel de geniale, daca ar avea versuri proaste.
Ce te faci insa cind, in loc de rime pline de miez, auzi silabe aiurea, fragmente de sunete intr-o limba pe care n-o intelegi? Prima miscare, provocata de disperarea unuia caruia ii fuge pamintul de sub picioare, e sa cauti pe net traducerea. Daca asculti Sigur Ros, senzatia cea mai puternica venita din Islanda, vei gasi varianta engleza a versurilor in islandeza (se lest e vad un tren). Dar nu la toate cintecele – pentru ca in multe dintre ele, solistul Jonsi face un soi de scat (ceea ce intr-un interviu a fost numit, in gluma, hopelandic, iar critica a preluat termenul ca atare), adica potriveste sunetele vocii cu muzica instrumentelor, asa incit vocea nu mai e sursa de limbaj, ci e si ea, intr-un fel, instrumentala.
Nu vreau sa ma amestec acum in chestiuni de teoria muzicii, mai ales ca nu ma pricep (si vad ca am scris deja prea multe cuvinte in italic). Vreau doar sa spun ca, ascultind Sigur Ros, participi la o experienta de creare de sens (suna pompos, dar e un alt fel de a spune pentru jocul din vremea copilariei, cind melodiile in engleza primeau versuri noi, in functie de cit de larg era vocabularul celui care le auzea). Ascultarea nu mai e gest de receptare pasiva, ci devine participare: dintr-o data, poti auzi ce vrei, nu mai esti constrins de versuri si de unidirectionarea celui care le-a scris. In unul din albumele islandezilor, nici un cintec nu are titlu, iar coperta cd-ului, cu spatiile ei goale, te roaga sa transcrii acolo versurile, asa cum le-ai auzit tu. Gaselnita mi se pare extraordinara.
Chiar daca entuziasmul e in pericol de-a fi copilaresc, mai adaugati, va rog, la povestea asta cu sensul, un falsetto, o chitara la care se cinta cu arcusul, ca si cum ar fi violoncel, si impresia, atunci cind ascultati Olsen Olsen, ca va puteti face cafeaua din zbor, plutind aproape de tavan, cu ochii pe jumatate inchisi, si credeti-ma pe cuvint.