Interviu  -  Iulia Blaga  -  Jurnalul familiei –escu e despre cei pe care în imaginile de arhivă îi distingem cu greu în rândurile trei sau patru  -  

Ioana Pârvulescu, Mihaela Miroiu, Sorin Ioniță, Stelian Tănase, Theodor Paleologu și Vintilă Mihăilescu sunt cei cu care Șerban Georgescu stă de vorbă în noul său film, Jurnalul familiei –escu, un documentar a cărui ambiție e să cuprindă cât mai multă istorie într-o oră și 35 de minute și într-o manieră mai degrabă comică, jucăușă. Filmul reia istoria României din ultima sută de ani, povestind-o din punct de vedere subiectiv, de la nivelul „simplilor cetățeni“ și al propriei vieți și viziuni artistice a regizorului.

Georgescu mixează imagine foto-video de arhivă despre istoria familiei sale și a altora cu ani­mație în 2 și 3D și cu interviuri tal­king heads, iar rezultatul e un film grăbit, super-interesant pen­tru multitu­dinea de infor­mații oferite – ma­joritatea inedite, dar frustrant pentru pu­ținul timp pe care ți-l dă ca să înregistrezi ce vezi & auzi și să decizi dacă ești de acord sau nu. Ele­mentul-cheie al filmului nu pare să fie istoria, nici istoria personală, ci disponi­bili­tatea regizorului, care e și montor, de a lega prin montajul laborios capete de ață în funde inedite. Filmul ar putea fi proiectat în școli, dar are nevoie de cineva care să mai structureze/ contex­tua­li­zeze informația.

Jurnalul familiei –escu, o co­producție Kolectiv Film-Studioul Video Art, a intrat în cinematografe pe 25 octombrie 2019.

Cum ai strâns întreaga arhivă foto-video folosită în film?

Arhiva foto a fost relativ simplu de strâns. Am apelat la rude și prie­teni, care la rândul lor au apelat la alte rude și alți prieteni, toți re­acționând extrem de bine, așa că în scurt timp m-am trezit cu mii de fotografii. Procesul de selectare a fost mai complicat, mai ales că a trebuit să renunț la foarte multe fotografii, unele extrem de suges­tive. Până la urmă, le-am ales pe cele în care am crezut că se vor regăsi cei mai mulți dintre privitori și nu neapărat pe cele care mi-au plăcut mie cel mai mult.

În procesul de alegere și vi­zionare a arhivei foto-video am avut un mare ajutor de la Liviu Tofan, Mihnea Lazăr, Bogdan Slă­vescu și Daria Popescu, care au înțeles repede ce caut. Criteriile au fost simple: să fie imagini mai puțin cunoscute publicului larg și care vorbesc despre -escu, despre omul de rând și nu despre elite; să ilustreze cât mai plastic realitățile anumitor perioade; să fie uneori în contrast cu discursul invita­ților mei, iar asta a reușit să construiască momente veritabile de umor, chiar dacă pe alocuri e un umor cinic, negru.

Cum a pornit proiectul? Era gândit pentru Centenar, nu?

Am primit o propunere din partea domnului Laurențiu Damian și a doamnei Marilena Ilieșiu (de la Studioul Video Art) de a realiza un documentar dedicat Centena­rului, având libertatea să îl fac așa cum cred. Când vine vorba despre Marea Istorie, Marile Evenimente, tendința e să vorbim mai mult despre clasa conducătoare, de­spre eroii momentului respectiv, despre Popor în marea lui splen­doare și mai puțin despre cei pe care în imaginile de arhivă îi distingem cu greu undeva, „blurați“, în rândurile trei sau patru. Așa că ideea a venit tocmai de la ei, de la anonimii momentului. Iar ca să fie și mai ușor și să nu pot fi acuzat că am uitat cine știe ce întâmplare istorică impor­tantă, am ales abor­darea narativă a unui jurnal. O mărturisire subiectivă a unui oa­recare –escu.

Ai știut de la început că va fi un film de montaj, extrem de mozaicat, care va amesteca planuri temporale, sau ai mers inițial pe ceva mai linear?

Cu siguranță am știut de la început că nu o să fie ceva linear, în care publicul intuiește rapid ce ur­mează. Drept pentru care varianta de a spune povestea cronologic a căzut de la început. Și cred că am reușit să balansez destul de bine momentele tragice cu cele vesele, arhiva oficială cu cea personală, iar povestea ano­nimului –escu s-a integrat subtil în marea poveste a poporului.

Cât de dificil e să faci un film de o oră și 35 de minute în care montajul e într-atât de strâns încât n-ai timp să procesezi toată informația?

Tot publicul e cel care măsoară cel mai bine timpul, și nu durata filmului. Cum spuneam mai de­vreme, montajul poate face minuni. Poate dilata sau contracta timpul, atunci când este nevoie să o facă. Cât despre procesarea informației… prefer la sfârșitul proiecției să rămână și privitori cu întrebări rămase în aer, decât pri­vitori plictisiți de truisme sau întâmplări pe care le poți vedea și în viața reală, cu condiția să ridici capul, să te uiți de jur împrejur și să vrei să recunoști ce vezi.

A fost un film scump?

Nu știu la ce scală să mă raportez ca să știu ce răspuns să dau. Dacă îl compar cu bugetul ultimului film la care am lucrat trei ani (Varză, cartofi și alți demoni), pot spune că am avut un buget suficient pentru cele opt luni de muncă. Din păcate, facem parte dintr-o industrie subvenționată, în care trecem perfuzia CNC-ului de la unii la alții, iar valoarea reală a unui film nu se reflectă neapărat în bugetul primit.

Cum i-ai ales pe cei care apar în film?

Am început prin a face o listă cu potențiali invitați și, când am fi­nalizat-o, am constatat că era cam lungă. A urmat o serie întreagă de e-mailuri, întâlniri, telefoane și explicații despre felul în care vreau să construiesc povestea. O parte dintre cei cu care am vorbit au refuzat, iar despre o altă parte mi-am dat seama că nu ar fi ce îmi tre­buie. Evident, pe listă se regă­seau și istorici, dar după ce am vorbit cu mulți dintre ei mi-am dat seama că, de fapt, nu îmi do­resc să-i am în film, nu pentru că nu era interesant ce spuneau, ci pen­tru că voiam să evit discursul academic și „definițiile exacte“ sau chiar conflictele de păreri.

Într-un final am ajuns la lista celor șase, cu care știam că pot relaționa bine și că discuția putea ajunge în direcția pe care mi-o do­ream. Și, mai ales, toți sunt oameni capabili de citate memo­rabile, așa cum s-a dovedit pe parcursul fil­mului. Nu știu dacă ai remarcat, dar în film nu au nici o titulatură – nu doar pentru a nu-i asocia cu o anumită profesie, ci pentru că am vrut să rămânem în atmosfera nepretențioasă a unei discuții în familie.

Unde ai găsit imaginile video cu avionul AN-2 care a fugit în 1908 cu 20 de membri ai aceleiași familii din România în Austria?

Am lucrat la documentarul Fuga din rai, regizat de Stelian Tănase și produs de Titi Popescu, în care e povestită pe larg aventura lui Aurel Popescu, pilotul care a reușit acea uimitoare evadare. Imaginile le-am primit din arhiva personală a familiei Popescu.

Ai arătat filmul și unor spectatori străini, care nu știau mare lucru despre România? Ce reacții au avut?

Da, atât la Festivalul Transilvania de la Cluj-Napoca (TIFF), cât și la Festivalul de Film și Istorii de la Râșnov și la Arkadia ShortFest de la Corbu, Constanța, au fost străini în public, care s-au bucurat să-și lămurească multe din întrebările pe care le aveau legate de noi. Unii au venit în mod special să îmi spună că și-ar dori o poveste si­milară despre familia „von“.

De ce tatăl tău nu ți-a povestit despre tinerețea sa de fost membru liberal?

E o întrebare la care am primit doar un răspuns parțial. Asta pentru că tatăl meu nu a mai avut timp să-mi povestească pe îndelete, dar poate că eram și eu la vârsta la care nu prea aveam chef să ascult. De fapt, am folosit povestea per­sonală ca pe o trambulină. Mulți dintre cei din generația mea au fost, din păcate, lipsiți de acest dialog.

Momentul din film legat de tinerețea tatălui meu are menirea de a fi o încurajare pentru public de a-și completa jurnalul propriu. O încurajare să pună întrebări propriilor familii, chiar dacă răs­punsurile pot fi dureroase. Și, pentru că un jurnal e un lucru in­tim, am hotărât să păstrez o parte din poveștile tatălui meu doar pentru mine.

FOTO: Alex Molovata