Linistea alba si rece a luminii de dimineata, pe urma caldura luminii de apus. Sinceritatea aspra a unui necunoscut care nu-ti menajeaza foita de tigara de pe piele. Si apoi scurta revelatie, ca o fasciculatie rupta la jumate, ca un vis intors de-un colt pe fata: lucrurile ar putea sta si altfel, s-ar putea scurtcircuita legaturile care ne fac sa traim asa si nu altfel.
Am putea sa ne intersectam intr-o buna zi cu alte lumi paralele, mai colorate, care ne-ar arunca brusc in aer toate schemele. Micile accidente care rearanjeaza ansamblul. Un ciine lovit pe strada… Un telefon la care reusesti sa raspunzi… Un vapor, puntea intii, furtuna… Dar probabil ca trebuie sa fi platit suficient pentru a putea percepe retelele. Caci e mai bine ca greselile sa fie platite cit de repede, in viata asta, care se repeta ca un disc stricat daca nu sintem vigilenti.
„Vorbim” despre ultimul film din seria Trei culori, Rosu, difuzat de curind pe micul ecran. Cred, unul dintre cele mai reusite filme – daca nu cel mai desavirsit – realizate de Krzysztof Kieslowski. Un fel de diamant care straluceste din orice unghi l-ai privi, care se reconstruieste din orice parte l-ai lua. Genul ala de film care te lasa cu cuvintele uscate in gura, ce s-ar mai potrivi spus? Il lasi sa lucreze, nu te gindesti la el, si dupa o saptamina scoate lastari. Scenariul e rezistent, dar extrem de maleabil. Cei doi Krzysztof, Kieslowski si Piesiewicz, l-au framintat pina la translucid, dar e mai asemanator in profunzime chihlimbarului decit diamantului.
Nu e limpede, ar putea ascunde inauntru musculite sau fire de iarba, depinde cit de atent esti. Povestea din film e atit de „chihlimbarie” incit ar putea functiona pe jumatate in trecut si pe jumatate in prezent, sau si, si – nu stii sigur; drama afectiva a judecatorului ar putea fi preluata si retraita de tinarul jurist. Dar nu stii sigur. Poate exista niste tipare comune, din care unii se desprind la vreme, altii nu. Filmul are de-a lungul lui, mai ales catre sfirsit, niste puncte extrem de sensibile, aproape incandescente, in care trecutul si viitorul devin intersanjabile, extrem de relative. Ce s-a desfasurat pina acum pe ecran se priveste fata in fata cu ce va urma, firele sint strinse si se pot rasuci din acel punct incolo in sens opus. Mai mult, trecutul si prezentul ar putea coexista si atunci batrinul judecator ar putea-o iubi pe fata a carei virsta devine la fel de incerta ca o barcuta de hirtie creponata.
Trei culori: Rosu e unul dintre foarte putinele filme in care aceste praguri de viata – prin care cu totii trecem, dar pe care nu toti le percepem cu aceeasi intensitate – sint atit de omeneste si de destept descrise, incit par vizibile. Fata de Amelie, unde relata maestru-discipol se desfasura pe coordonatele metafizicului ludic, ale hazardului prestidigitativ, aici lucrurile sint grave, dar au uneori acea luminozitate de ora cinci dupa-amiaza pe care o au si filmele lui Eric Rohmer.