Cronică de carte  -  Catalin Constantinescu  -  

Sinuoase, contondente și traumatizante. Așa pot fi caracterizate poveștile care marchează istoria unei formule de terapie care avea să fie folosită cu relativ și discutabil succes în interpretarea nu doar a viselor, ci și a unor mari texte din literatura universală. Abuzul de interpretare psihanalitică pe tărâmul literaturii este un fapt, și asta în pofida unor delicate și profunde corelații sugerate de psihanaliză, posibil datorită unui raționament care poate fi rezumat cam în felul următor: „dacă o speculație este admisă de știință,
o putem admite și în analiza literară“.

Din fericire, Sarah Chiche se situ­ează în tabăra bună, căci afirmă fără urmă de îndoială: „A interpreta o operă de artă, a încerca s-o psihologizezi înseamnă prea adesea a te proteja de prea marea ei frumusețe și, căci ăsta e în fond reversul, de prea marea spaimă pe care o cauzează – înseamnă să ocolești inefabilul ca să nu te confrunți cu el“.

Sarah Chiche nu este numai iubitoare de literatură. Este și autoare a trei romane: L’Inachevée (Grasset, 2008), L’Emprise (Grasset, 2010) și recent Les Enténébrés (Seuil, 2019), cel din urmă scris într-o „stare de devastare totală“, după propria-i mărturisire. Eseul despre care vorbim în rândurile de față a fost precedat de alte două, la fel de provocatoare, cel puțin în aparență: Personne(s), d’après Le Livre de l’Intranquillité de Fernando Pessoa (Éditions Cécile Defaut, 2013), Éthique du mikado, essai sur le cinéma de Michael Haneke (PUF, 2015). Motiv pentru care are toată îndrep­tățirea să se prezintă drept autoare, psihanalistă și psiholog clinician.

Este evident, perspectiva psihanalistei Sarah Chiche este in­flu­ențată de lecturile ei literare. Fără menajamente, ea insistă asupra puterii terapeutice a literaturii (ca practică creatoare, nu ca loisir): „nu există, în cursul existenței noastre, nici o carieră-tip predeterminată și liniară în istoria su­ferințelor noastre. Pacienții ne aduc asta la cunoștință când ne înfățișează strategiile pe care le folosesc zi de zi ca să poată continua să se scoale din pat dimineața, deși sunt doborâți de angoasă, de tris­tețe sau de vocile din capul lor. Mari texte literare ne confirmă acest lucru. Mă gândesc îndeosebi la cartea Beznă vizibilă, în care scriitorul William Styron poves­tește cum a trăit o bună bucată de timp îngropat sub smoala unei depresii crunte și cum a reușit într-o zi să scape de ea“.

Un loc bine conturat în istoria psihanalizei

Pasionații de literatură se vor simți răzbunați de volumul semnat de Sarah Chiche: este aproape adorabil și recompensatoriu felul în care fenomenele și mecanismele descrise prin ochii psihanalistului sunt ilustrate și exemplificate prin referințe sau citări din scrieri literare.

Astfel, cel mai mare roman de dragoste din toate timpurile, du­pă Chiche, ar putea fi Omul fără însușiri al lui Robert Musil, căci aici îl întâlnim pe „cavalerul Iubirii“ – cel care ne arată că trebuie „să fim la înălțimea iubirii“. Pre­zența elementului biografic în literatură este permanent subliniată. De exemplu, „frumoasa cu se­xul adormit“ care apare voalat în poemele lui Rilke (îngerul din Elegiile duineze are chipul ei) nu e alta decât adică Lou Andreas Salomé. Nu e întâmplător, de vreme ce i-a inspirat, pe lângă Rilke, și pe Nietzsche, Friedrich Pineles, Frank Wedekind, Arthur Schnitzler, Hugo von Hofmannstahl, Victor Tausk și Ernst Pfeiffer.

„Grupul Bloomsbury“ are și el un loc bine conturat în istoria psihanalizei (serialul Life in the Squares îl fixează și în istoria filmului), căci triunghiurile amoroase desenate de cei care gravitau în acea constelație erau cât se poa­te de interesante. Firește, se desprinde excepționala figură a Virginiei Woolf, care merita poate un capitol mai consistent.

Literatura formulează mai bine decât psihanaliza un subiect

Poveștile de viață ale lui Arthur Schnitzler, Stefan Zweig se intersectează și ele cu traseele freudiene. Marguerite Duras, Anaïs Nin, apoi Melanie Klein (cea care a numit „identificare proiectivă“ un mecanism psihologic demn de investigat), Marilyn Monroe (mai exact Norma Jean Baker și psihanalistul ei, Ralph Greenson, cu care a avut o relație reconstituită de romanul lui Michel Schneider, Marilyn, dernières sèances), Pa­blo Picasso și alții completează un tablou perfect bolnav. Foarte pertinent este capitolul dedicat lui Vladimir Nabokov: Chiche contextualizează și punctează foarte corect că Nabokov avea un profund dispreț față de psihanaliză și „freudism“.

Interferențele dintre conceptele psihanalizei și textele literare nu sunt întâmplătoare: expresii ca „a da foc la teatru“, „a curăța co­șul“ fac parte din instrumentarul psihanalizei, un mare uriaș, deloc imobil, dar care se deplasează cu ajutorul metaforelor. Cum altfel când este simplu de observat că „psihanaliza nu va putea spune niciodată atât de bine ca literatura ce este durerea unei femei geloase“. Bineînțeles, nu facem decât să îl urmăm și să-l confirmăm pe Lacan, care susținea că „Marguerite Duras știa fără mine ce predau eu“; așadar, literatura formulează mai bine decât psihanaliza un subiect. Și mai seducător, aș adăuga eu.

Suplimentar, parcă pentru efectul persuasiv pe care îl intuiește Chiche, o provocatoare filmografie este prezentă și ea în paginile de față. Dacă A Dangerous Method al lui David Cronenberg ilustrează violența legăturilor care i-a unit pe Sabina Spielrein și Jung (mu­za, amanta acestuia, apoi inițiatoarea lui Jean Piaget) și C.G. Jung, Psycho al lui Alfred Hitchcock este un mai mult decât relevant studiu de caz.

Volumul semnat de Sarah Chiche respectă fidel ceea ce anunță titlul, fiind într-adevăr o istorie erotică a psihanalizei, scri­să cu empatie și cu o cantitate de informație atent dozată. Mă întreb însă de ce editorul român a ales să-l publice în colecția Hexagon, căci i-ar fi stat foarte bine alături de orice alt eseu din Plural. Și nu pot trece peste un avertisment pe care-l lansează aici Chiche, punctând una dintre marile lecții pe care ni le oferă psihanaliza: a vrea binele aproapelui înseamnă deseori binele pe care ni l-am dori dacă am fi în locul lui; dar, pe de altă parte, binele real al aproapelui, cu plăcerea lui de viață și trupească, ne este complet ascuns. Așadar, nu putem ști ce vrea aproapele și nu putem să decidem în locul lui. Pentru că dacă „psihanaliza nu are cine știe ce de-a face cu morala“, are cu etica.

Sarah Chiche, O istorie erotică a psihanalizei. De la dădaca lui Freud la amanții de astăzi, tradu­cere de Nicolae Constantinescu, Polirom, 2019