„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Lumina de veghe, de Michael Ondaatje, traducere din limba engleză de Ariadna Ponta, care va apărea în curând în colecția „Biblioteca Polirom. Actual“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
O altă seară de pe la mijlocul verii. Facem o baie rece în casa de pe strada Agnes. Nu avem nici un prosop cu care să ne ștergem, nici măcar o perdea de care să ne frecăm. Ea își dă pe spate părul de un blond închis, apoi scutură din cap și părul i se răsfiră ca un halou.
— Acum toți ceilalți sunt, probabil, la cocteiluri, spune ea.
Ne uscăm umblând prin încăperile goale. Acesta e momentul nostru cel mai intim de când am intrat în casă, la ora șase. Nu mai e vorba de intriga sexuală sau de dorința ferm concentrată, suntem pur și simplu doar noi doi, goi, aproape invizibili unul altuia în întuneric. Ajutat de farurile unei mașini în trecere, prind cu coada ochiului un zâmbet care îmi arată că și ea gândește la fel. Preț de o clipă, suntem conștienți unul de celălalt.
— Uite, spune ea, face o tumbă și stă în mâini în beznă.
— N-am văzut. Mai fă o dată.
Iar fata asta, cândva aparent neprietenoasă, face o tumbă spre mine, spunând:
— De data asta să mă prinzi de picioare.
Și apoi, când o las ușor jos:
— Mulțumesc.
Se așază pe podea.
— Mi-ar plăcea să putem deschide o fereastră. Să fugim pe stradă.
— Nici nu mai știu pe ce stradă suntem.
— Strada Agnes. Grădina! Vino…
Jos, în hol, mă îmbrâncește să mă mișc mai repede, iar eu mă întorc și o prind de mană. Ne luptăm corp la corp pe treptele scării și nici unul nu-l vede pe celălalt. Ea se apleacă, mă mușcă de gât și se eliberează din îmbrățișare.
— Haide! spune. Aici!
Ne lovim de un perete. Ca și cum nici nu ne putem gândi la altceva decât cum să scăpăm de apropierea asta și apropierea e singura care ne poate ajuta să scăpăm. Suntem pe podea și ne sărutăm pe unde nimerim. Mâinile ei mă izbesc peste umeri în timp ce ne futem. Nu se cheamă că facem dragoste.
— Nu. Nu-mi da drumul.
— Nu!
Când scap din strânsoarea brațului ei, mă izbesc cu capul de ceva, un perete, o balustradă, apoi mă prăbușesc pe pieptul ei, dându-mi seama brusc cât e de mică. La un moment dat nu mai suntem conștienți unul de altul, descoperim doar bucuria actului fizic. Unii oameni nu ajung să o știe niciodată sau nu o mai găsesc a doua oară. După aceea adormim în întuneric.
— Bună. Unde suntem? spune ea.
Mă răsucesc pe spate și o trag după mine, așa că acum stă deasupra mea. Îmi desface buzele cu mâinile ei mici.
— Pe strada Hagness, răspund.
— Cum ziceai că te cheamă? râde ea.
— Nathaniel.
— O, fir-ar! Te iubesc, Nathaniel.
Abia reușim să ne îmbrăcăm. Ne ținem de mâini de parcă am putea să ne pierdem unul pe celălalt și înaintăm încet prin beznă spre ușă.
Pe mochetă e niște mâncare învelită în hârtie maro de măcelărie – brânză și pâine, felii de șuncă, o sticlă de cidru, toate furate de la restaurantul unde lucrăm. Suntem în altă cameră, în altă casă fără mobilă și cu pereții goi. Bubuitul tunetului umple casa în care nu locuiește nimeni. După cum reiese din programările fratelui ei, casa asta nu se va vinde foarte repede, așa că ne-am obișnuit să ne instalăm tabăra aici la finalul unei zile când e puțin probabil să apară vreun client.
— Putem să deschidem o fereastră?
— Nu, o s-o uităm așa.
Respectă cu strictețe regulile impuse de fratele ei, care a vrut chiar să mă verifice și m-a studiat din cap pană în picioare, după care a spus că par puțin cam prea tânăr. Ciudată evaluare. Max, așa îl chema.
Ne futem în camera care trebuie să fi fost sufrageria. Ating cu degetele adânciturile lăsate în mochetă de picioarele mesei. În mod normal am fi fost sub masă, am fi avut mâncare întinsă deasupra noastră. Spun asta privind în sus, deși nu văd nimic în beznă.
— Chiar că ești ciudat, zău că da. Numai tu puteai să te gândești la așa ceva în clipa asta.
Furtuna își dă frâu liber deasupra noastră, zguduind supierele și aruncând lingurile pe jos. Un zid din spate, distrus la bombardamente, nu a fost încă refăcut și tunetul fără ploaie pătrunde cu zgomot, cercetându-ne goliciunea. Suntem complet lipsiți de apărare, fără mobilă, fără nici măcar un alibi pentru ce facem acolo, tot ce avem e hârtia maronie pe post de farfurie și un vas vechi de apă, rămas de la un câine.
— Am visat că mă futeam cu tine în weekend și mai era cineva cu noi în cameră, spune ea.
Eu nu sunt obișnuit să vorbesc despre sex. Dar Agnes – așa își spune acum – este și o face în chip fermecător. Îi vine firesc. Cum s-o aduc cel mai bine la orgasm, unde anume să o ating, cât de ușor, cât de tare. „Uite, hai să-ți arăt. Dă-mi mâna…“ Mă tachinează parțial pentru reacția mea tăcută, timiditatea mea o face să zâmbească. „Băiete, ai mulți, mulți ani în față în care să te obișnuiești cu asta, să te tot transformi. Avem material din belșug.“ Face o pauză, după care: „Știi… ai putea să mă înveți și tu despre tine“.
De-acum ne place unul de altul în aceeași măsură în care ne dorim unul pe altul. Îmi vorbește despre trecutul ei erotic:
— Aveam o rochie elegantă pe care o împrumutasem ca să merg la o întâlnire. M-am îmbătat – era prima dată. M-am trezit într-o cameră și nu mai era nimeni acolo. Și nici rochia. Am mers până la metrou și de acolo până acasă doar cu impermeabilul pe mine.
Se oprește, de parcă ar aștepta să spun ceva.
— Ție ți s-a întâmplat ceva de genul ăsta? Poți să-mi povestești în franceză dacă vrei. Ți-ar fi mai ușor?
— Am rămas corigent la franceză, mint eu.
— Pun pariu că nu-i așa.
CARTEA
În perioada tulbure de după încheierea celui de al Doilea Război Mondial, doi adolescenți londonezi, Nathaniel și Rachel, rămân să trăiască în casa familiei împreună cu un bărbat vag cunoscut, poreclit Molia, care le va fi tutore. Părinții pleacă unul după altul în Singapore, în interes de serviciu, sau cel puțin așa par să stea lucrurile –asta până când Rachel descoperă în pivnița casei cufărul de călătorie al mamei, cu toate hainele și lucrurile acesteia frumos aranjate și lăsate în chip inexplicabil acasă. În lunile ce urmează, viața celor doi adolescenți se modifică radical. Casa lor devine un loc de întâlnire pentru diverși inși stranii, iar Nathaniel și Rachel ajung implicați în lucruri pe care nu le pricep pe de-a-ntregul: întâlniri misterioase, contrabandă cu ogari de curse, transporturi ciudate în miez de noapte. Peste toate planează o amenințare tăcută și grea, care pare să aibă legătură cu războiul abia terminat și cu mama lor. Abia peste treisprezece ani Nathaniel va descoperi adevărul despre dispariția acesteia, dar și un alt adevăr, mai dureros, legat de prima lui iubire adolescentină. Scris sub forma unui roman de aventuri și spionaj, Lumina de veghe este de fapt o carte despre maturizare, dragoste și răzbunare, un bildungsroman complex, cu destine întrețesute, care menține suspansul până la ultima pagină.