Cartea Elefantul a dispărut (traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina) a fost publicată la editura Polirom în anul 2015.
Scumpe domnule Murakami, știu bine când am simțit nevoia de a vă citi din nou. Era un imperativ atroce, eram un plămân care a rămas fără oxigen, era ca foamea aceea de sfârșit de lume a unui tânăr care nu a mai apucat să jefuiască o brutărie.
S-a întâmplat când am văzut filmul artistic Burning, făcut după o nuvelă pe care ați scris-o acum zeci de ani (Arderea hambarelor) și care mie îmi era străină. Am găsit povestea asta bizară și emoționantă, aproape perfectă (și asta e bine, căci perfecțiunea mă revoltă).
Adevărul e că v-am citit cu toată seriozitatea în urmă cu un deceniu, apoi s-a întâmplat ceva, fiindcă mereu se întâmplă ceva, și nu am ajuns până la toate cărțile dumneavoastră.
Proza dumneavoastră scurtă și foarte scurtă nu o cunoșteam. Elefantul a dispărut era o carte de care nici măcar nu auzisem vreodată. Chiar și așa vă socoteam unul dintre marii scriitori ai timpului nostru, socoteam chiar că fiecare an în care Academia Suedeză vă refuză Nobelul e un an pierdut pentru literatură.
Am văzut Burning într-o noapte, în zori am alergat către librărie și am așteptat să ajungă librarul să deschidă prăvălia, așa cum așteptam cândva să vină vânzătorul de ziare și să aducă ziarele fără de care simțeam că viața mea nu are nici un rost – și chiar nu avea.
V-am citit nuvelele cu grijă, ca și cum aș vrea să nu destram o vrajă. Nici până în ziua de astăzi nu am terminat cartea, fiindcă nu vreau să o termin vreodată. Aș vrea ca nuvelele dumneavoastră să dureze la nesfârșit și eu să mă pierd în labirintul lor.
Îmi imaginez uneori un mic muzeu Murakami cu doar două încăperi, în una e de găsit toată tristețea omenească, în cealaltă absurdul salvat prin umor. Aș rătăci o eternitate, fără regrete, prin cele două încăperi.
Scumpe domnule Murakami, v-am purtat nuvelele cu mine în călătoriile din toamna aceasta, v-am citit la Paris și la Nisa și la Cannes și în trenurile care străbat satele ireale de pe Coasta de Azur.
Am găsit în cartea aceasta câteva texte – Monstrul verde, Piticul care dansează, Arderea hambarelor, Somnul – până la care nu știu ce scriitor al timpului nostru ar mai putea ajunge.
M-am încântat din nou de dragostea pe care i-o purtați lui Fitzgerald, am găsit zeci de pagini care păreau pur și simplu o încântătoare continuare la Marele Gatsby. Nu e nimic din ce dă putere literaturii – să mângâie și să vindece, să uluiască și să încânte – care să vă fie străin.
Pe malurile Senei treceau perechi de îndrăgostiți, încă mai există îndrăgostiți la Paris, și eu încercam să îmi imaginez care dintre ei ar fi cel mai potrivit să fie posedat de un pitic care dansează cum n-a mai dansat nimeni înainte.
Trăim în vremea apocalipsei clovnilor, dar pe Coasta de Azur e un fel de liniște, o liniște îndurabilă, ca și cum viața chiar ar putea să aibă sens.
Poate că există pe pământ și un început și mai frumos de anotimp decât acesta – să primești toamna citind nuvele de Murakami – dar eu nu îl cunosc și de aceea vă scriu acum, fiindcă acelora care aduc pe pământ frumusețe se cuvine să le mulțumești, fie și cu cuvinte.
Da, fie și cu cuvinte.