Actualitate  -  Elena Vladareanu  -  

Cei mai multi care ma intreaba cum a fost nu mai asteapta sa le si raspund: „Am vazut si eu la televizor, a fost multa tiganie”. Prima data nu inteleg la ce se refera si iau cuvintul in sensul lui de „galagie, harmalaie”. „Da, normal ca a fost, erau mii de oameni acolo.” „Nu, dar am vazut la televizor ca au dus acolo multi tigani sa cinte”, continua finul observator, insotindu-si cu o strimbatura din nas remarca.

Am citit si printre comentariile lasate la articolele despre carnaval din „Romania libera”: pe oameni i-a deranjat cel mai mult ca in programul Romaniei la Venetia si-au facut loc tiganii. Se simt lezati ca organizatorii programului Romaniei la Venetia au intretinut constienti o confuzie: aceea intre romani si romi, pe care i-au trimis ca ambasadori ai culturii romane. Cum sa aprecieze optim italienii cultura romana, cind ceea ce vad – adica Fanfara Savale, Marius Mihalache si Shukar Collective – nu este traditional romanesc, ci traditional rom? Pentru muzica noastra populara nu a fost loc in Piata San Marco, a fost pentru muzica tiganeasca.

Ei bine, tin sa le spun celor atit de ingrijorati de cum au putut italienii sa distinga cultura romaneasca de cea roma ca acestora putin le-a pasat. Ca, daca chiar trebuie sa vorbim in termeni de autentic si inautentic, atunci nimic nu a fost mai autentic la Venetia, printre masti si costume, printre false identitati si false chipuri, printre, mai ales, imagini ale unei Romanii-cum-ne-ar-placea-noua-sa-fie decit muzica. Organizatorii – Ministerul Culturii si Cultelor, Institutul Cultural Roman, Ministerul Afacerilor Externe si Ministerul Intreprinderilor Mici si Mijlocii, Turismului, Comertului si Profesiilor Liberale – chiar au mers la sigur aici si nu au dat gres. Poate doar tot in fata unor romani, de data asta rataciti prin Piata San Marco, care ar fi gustat mai degraba niste manele decit Irina Sarbu, Marius Mihalache & co.

Dictionar romano-venetian

Asa-cum-ne-ar-placea-noua-sa-fie. Teatrul Masca si spectacolul din San Marco, la scena principala. Lume multa, curiosi, aparate de fotografiat. In deschiderea spectacolului, Mihai Malaimare tine sa le spuna celor prezenti o „frumoasa poveste romaneasca”: in fiecare duminica, tinerii tarani se aduna in fata bisericii, imbracati in straie de sarbatoare, incing hora si isi aleg viitoarele sotii. Fotografiile expuse in Pavilionul Italiei din Gradinile Bienalei, Pavilion pus la dispozitia Romaniei pe toata perioada carnavalului (25 ianuarie – 5 februarie): peisaje insorite, biserici scaldate in lumina, tinere imbracate in ii, arcasi care isi intind arcurile spre cer. Eterna si fascinanta si inautentica Romanie.

Bautura. In Pavilionul Italiei, programul incepea pe la 22.00, in fiecare seara. Punctualii se plictiseau in zece minute-un sfert de ora si o intindeau. Petrecerea incepea de la 12.00 in sus. Nu aveai voie sa intri nici macar cu o sticluta de apa. E drept, oamenii nu cu apa incercau sa intre, ci cu butelci de vin, rucsaci in care incapusera de la zece cutii de bere in sus, cu sticle de votca. Spectacolul oferit de bautori, cu toate tertipurile folosite in fata gardienilor, merita o nota speciala. In Pavilion, preturi mai mari ca in oras cu vreun euro si ceva.

Chat qui rit. Marea teapa pentru turisti economi. Mascat intr-un „self service” ieftin chiar in spatele Pietei San Marco, cu un spatiu incredibil de mare si mincaruri incredibil de aratoase, te trezeai ca platesti pe un prinz minuscul 20 de euro, mai scump ca la un restaurant din acelasi centru. Pentru nostalgici, ca mine: aici am mincat cind am fost prima oara la Venetia, acum vreo sase ani, si l-am reintilnit pe chelnerul simpatic care ne-a cintat la masa: la fel de vesel, dar mai obosit, mai buhait.

DJ. Godjira, Electric Brother, DJ Vasile. Cam plicticos, uneori, cam prea de nisa pentru carnaval.

Explicatie (vezi Incomod). Administratorii Pavilionului Italiei nu au dat voie sa fie amplasate scaune, nici macar niste perne.

Florian. Cafenea celebra, in Piata San Marco, cu preturi pe masura celebritatii (o cafea in jur de 10 euro, iar un ceai – pentru o persoana, cum se specifica foarte clar in meniul afisat la intrare, 20 de euro). Transformata pe perioada carnavalului in vitrina pentru domnii si doamnele (majoritari francezi, elvetieni si americani) care au investit mici averi in impresionante costume de epoca Louis XIV. In cafenea, foarte teatrali, proprietarii costumelor intorsi in timp, pe trotuar, turistii pusi pe pozat.

Girocita. Ruta unui vaporetto in jurul orasului. Daca te orientezi prost, risti sa ramii ore bune in vaporetto, cind, de la un punct incolo, ai putea merge foarte usor pe jos. Giudeca. Pe un intuneric de-ti bagai miinile in ochi am cautat o expozitie. Nu era atit de tirziu, pina in 20.00, cind se inchidea, dar am nimerit intr-o zona industriala si pustie, ca ne-am angoasat putin pina am ajuns din nou in San Marco. Palazzo Grassi: expozitie de mare succes, Romanii si barbarii, cu in jur de 2.000 de obiecte din intreaga lume, inclusiv din Romania, reprezentative pentru Imperiul Roman si pentru apusul lui.

Harta. Incredibil, functioneaza. Atita timp cit nu iesi in afara hartii si nu cauti gigilice de poduri.

Incomod. Sa vezi scurtmetraje romanesti – propunere bogata si interesanta, tot in Pavilionul Italiei – din picioare. O sala mare si rece, in care nu se mai auzea absolut nimic (ghinionul romanilor, pentru ceilalti era subtitrare) cind incepeau dj-ii. Plus ca amorteai, stind intr-o rina si uitindu-te la Visul lui Liviu. (vezi Explicatie)

Joc. Cea mai amuzanta indeletnicire cind mai esti cel putin cu o persoana: la prima intersectie, unul dintre voi spune in ce parte mergeti si tot asa. Nu ai nici o sansa sa te ratacesti, dar nici nu stii unde poti ajunge. Misterios si neasteptat. De incercat.

Librarii. Unii spun ca sint multe si fabuloase. La noi a fost asa: ne jucam (vezi mai sus), am intrat pe o stradela si am zarit o pisica mutanta. Ma duc dupa ea, ea intra in librarie, eu dupa ea, vinzatoarea „Bona sera”, eu raspund cu ochii dupa mita, intra si baietii in librarie, tot dupa pisica, „nice cat” zic, „I know, I know”, zice vinzatoarea. Pina la urma, am pus mina pe o carticica, m-am uitat pe pret si am cumparat-o. Exercices de style, Raymond Queneau.

Masti. La moda: costumele stil Louis XIV. Clasic: masca alba, tricorn si pelerina neagra, stil Casanova. Alternativ: uniformele de gunoieri, de preoti catolici, salopetele pentru deratizare, mastile romanesti care se vindeau la Palazzo Correr. Costumul perfect: Maria Antoaneta, care chiar a luat premiul la parada mastilor, mai ales ca fata chiar semana cu Kirsten Dunst, interpreta Mariei Antoaneta in filmul Sophiei Coppola. Costumul meu preferat: omagiu lui Paul Klee, un ceva facut din reproduceri textile ale unor lucrari semnate de Klee. Tematic: grupuri de persoane costumate pe aceeasi tema. Cei mai simpatici: un grup de sobolani. Ce ne-am luat noi: tricorn (6 euro), masca de dantela pentru ochi (4 euro), o coafura (23, fooooarte mult, dar de senzatie!).

Numeros. Localnicii spun ca anul acesta nu a fost atit de multa lume. Ca, fiind an bisect, carnavalul a inceput mai devreme ca in alti ani pentru a se termina de Mardi gras (ultima zi inainte de postul Pastelui, care incepe cu Miercurea cenusii) si ca oamenii nu s-au refacut pe deplin financiar dupa sarbatorile de iarna. Oricum, e o lege nescrisa: cine vine de Craciun si Revelion la Venetia, nu vine de carnaval. Presa din Peninsula a insistat pe numarul mic de turisti veniti la aceasta editie, „doar” 60.000. Nu vreau sa-mi imaginez cum este carnavalul atunci cind sint multi turisti, daca asa, cu „putini”, iti lua jumatate de ora sa ajungi dintr-un capat al strazii, in celalalt.

Orar. La 23.00 cu greu mai gasesti ceva deschis, chiar si in centru.

Preturi mari si foarte mari. O pizza nu coboara sub 8 euro si e mai proasta ca la Bucuresti: nu visati ca funghi vor fi altfel decit din conserva, iar sunca altceva decit un parizer ordinar. Tiramisu nici mai bun, nici mai rau decit ala dimbovitean, iar inghetata mai proasta chiar si decit aia care se vinde la noi, in Cora. O masca e vreo 20 de euro daca te grabesti. Pe Burano, o iei cu 5, iar daca te multumesti cu unele simple, doar de ochi, le poti gasi intre 1 si 4 euro.

Romanesc: singura cersetoare din San Marco. Tricolorul plimbat in jurul Pietei in timpul spectacolelor romanesti. Motaiala la teatru, la Visul lui Dan Puric. Indrazneala de a dansa pe muzica Shukar Collective cind nimeni nu stie ce-i asta. Ziaristii care au sarcina de serviciu sa caute romani si sa vorbeasca cu ei, cind de interes ar trebui sa fie chiar carnavalul.

Serviciile – de toata jena. Oamenii sint draguti, nimic de zis, dar tot timpul ai impresia ca trebuie sa faci rapid ceea ce faci, fie ca maninci sau cauti suveniruri, pentru ca un alt turist asteapta sa-ti ia locul. Mincarea proasta si scumpa, dar deja am scris despre asta.
Si putina etimologie: „carnaval” ar veni din expresia latineasca „carnis laxati”, care a devenit in italiana veche „carnasciale”, insemnind „renuntarea la carne”, care facea referire atit la „placerile trupesti”, cit si la alimentul carne, perioada de la Craciun pina la Mardi gras fiind asociata cu ambele sensuri ale cuvintului.

Transport. Fii destept si ia-ti abonament de la aeroport. Daca ai sub 29 de ani, te chemi junior si un abonament pe toate liniile, vaporetto si bus, pe Lido, in Venetia, spre insule (Murano, Bunaro, Torcello) si in Mestre e 22 de euro. In San Marco nu mai ai reducere si costa 30. Daca o iei pe jos pina la Giardini il iei cu 31. Atentie la controlori!

Tepe. In preturi este inclus si bacsisul, asa ca nu te apuca sa mai lasi in plus fata de ce ti se cere. Cel mai neplacut: intr-o circiumioara in Murano, cind baiatul de la bar a scapat o bucatica de pizza si a pus-o la loc in farfurie, crezind ca nu-l vede nimeni. Eu l-am vazut, dar mi-a fost rusine sa-i cer sa mi-aduca alta.

Underground. San Marco a fost mainstream si, din pacate, in cea mai mare parte a timpului, nefolosita. Distractia adevarata era de partea cealalta a Canal Grande, in piata de peste, la scena mica, unde se adunau foarte multi tineri, bautura era ieftina si buna (celebrul spritz venetian, care dupa unii se face din campari si sifon, dupa altii cu bere sau vin, era 1,80 euro), iar muzica se putea ivi de oriunde. Intr-o seara, un baiat isi imbracase cd-player-ul intr-o cutie de lemn, l-a incarcat pe un carucior, pe care il plimba pe Podul Rialto inspre piata de peste si oamenii dansau in jurul lui. Cute!

Vigilenta. Casca bine ochii in ce autobuz urci, mai ales daca esti obosit.
In ultima seara, am zis hai sa luam autobuzul pina la hotel, desi era doar la vreo 10 minute de mers pe jos. Dupa jumatate de ora, eram ingroziti, intr-un loc inexistent pe harta, intr-o pustietate de neimaginat, blestemind momentul in care am avut geniala idee de a urca in autobuz.

WC. Obligatoriu sa stii unde sint, cite sint si cit costa. Unele sint gratuite, altele inchid in timpul noptii, altele sint de negasit, iar la altele nu intri decit cu monede. Oricum, sint foarte putine. Daca ajungi pe Burano, este unul dintre cele doua obiective de pe harta: un muzeu si un wc. Sint si plasate unul linga altul. Distractie: sa urmezi sagetile de pe asfalt si sa te trezesti, dupa un sfert de ora de chin, in fata unui lacat. Solutie: mai scoti din buzunar 3,5 euro, mai cauti o circiuma, iti mai iei o bautura si mergi acolo.

Deplasare realizata cu sprijinul
Institutului Cultural Roman