A fost oare sistemul de învățământ comunist mai performant decât cel actual? După perorațiile din textele și săptămânile trecute, încă îmi vine greu să emit o concluzie categorică.
A fost altfel. Da, știu că e răspunsul cel mai evaziv și mai ușor. Dar merită să privim lucrurile în perspectivă. Anii 1990-2000 au reprezentat o catastrofă pentru școala românească. După reformele impuse (cu greu) de fostul ministru Daniel Funeriu, aceasta abia începe, încet-încet, să-și revină. Într-un context istoric diferit, tot o catastrofă a fost și perioada de la începutul instalării comunismului, din epoca Dej, în special „obsedantul deceniu“ șase. Și totuși, de prin anii ’60, lucrurile au revenit la o oarecare normalitate. La fel se întâmplă și azi.
În același timp, e greu să compari o epocă de relativă stabilitate, cum au fost anii 1970-1980, cu una de redresare smucită, cum este cea de acum. Poate că la nivelul învățământului superior studenții erau, în medie, mai bine pregătiți decât cei de azi, însă asta grație – sau din cauza – unei selecții extrem de dure, care lua adesea turnuri absurde. De exemplu, pentru a obține o notă cât mai mare la una din cele trei probe de admitere la Facultatea de Medicină – și anume la examenul de biologie –, soluția cea mai sigură era să memorezi manualul de biologie umană din liceu cuvânt cu cuvânt, până la ultima virgulă. Profesorii care corectau lucrările exact așa le notau, urmărind potrivirea cu manualul – nu fiindcă ar fi fost rigizi sau comozi, ci pentru că, la concurența acerbă de atunci, nu aveau altă opțiune de departajare. Atunci când sute de candidați învățau cu osârdie lecțiile din manualul unic, lucrările de la admitere erau, inevitabil, aproape identice: sute de lucrări la fel de bune, la fel de corecte în conținutul lor, încât nu mai puteau fi diferențiate decât prin formă, adică prin respectarea literei manualului – la propriu. Așadar, dacă scriai, de exemplu, un „ori“ acolo unde în manual era tipărit „sau“, dacă introduceai într-o enumerare un „și“ care nu apărea în manual sau scriai „din acest motiv“, iar în manual scria „de aceea“, ți se scădeau câteva sutimi sau zecimi de punct care contau imens la nota finală. E unul din aspectele ignorate ale mult lăudatelor succese obținute de generațiile educate în comunism. Tot ignorate sau uitate sunt și miile, zecile de mii de lei cheltuite de un candidat la facultate pentru meditațiile particulare, adică homeschooling-ul care asigura de fapt reușita, nu orele de studiu din liceu.
Poate că perioada actuală e marcată de o scădere a nivelului de performanță al studenților – în comparație cu anii ’80, nu cu epoca imediat postrevoluționară. Asta însă pe ansamblu, la un nivel mediu aproximativ – care o fi el mai redus decât nivelul mediu din anii ’80, doar că o astfel de judecată e înșelătoare. „Vârfurile“, studenții de top, sunt tot acolo și, probabil, la fel de numeroși. Pe lângă ei găsim – în funcție de importanța și relevanța instituției – studenți foarte slabi, submediocri, da, dar și destui studenți buni, viitori profesori, ingineri, avocați, informaticieni buni, chiar foarte buni. În trecut toți aceștia ar fi fost dați deoparte în crunta luptă pentru admiterea pe puținele locuri alocate de stat la diferitele facultăți. În compensație, un examen de bacalaureat mai complex și mai dur – deși nu la fel de dur ca în alte țări din vestul Europei – asigură un nivel minim de cunoștințe generale al viitorilor bacalaureați și, probabil, studenți.
Totuși să fi dispărut complet filtrele acelea dure de selecție, cele care în anii ’80 asigurau generații de absolvenți bine și foarte bine pregătiți, mulți cu ulterioare cariere strălucite în străinătate? Nu tocmai. Nu au dispărut, ci s-au diversificat. S-au globalizat. Astăzi o diplomă de licență e ceva la fel de obișnuit ca diploma de bacalaureat din anii comunismului, însă treptele de selecție sunt altele: reușita majoră, impresionantă și relevantă social, o reprezintă admiterea la o facultate din Europa Occidentală sau Statele Unite, eventual una din Ivy League. Absolvenții valoroși ai liceelor românești nu mai trebuie să aștepte până la terminarea facultății ca să plece peste graniță – o fac imediat după bacalaureat. Dacă vreți, putem considera asta drept o performanță a școlii românești. Nu ne-am înșela decât parțial. Și nici asta nu e ceva nou.