Cu un titlu de un patetism asumat, Durere și glorie/ Dolor y gloria, cel mai nou film al lui Pedro Almodóvar, e și cel mai asumat autobiografic și concluziv film al spaniolului. O recunoștea singur într-un interviu dat înainte de Festivalul de la Cannes 2019, când spunea că Salvador, eroul interpretat de Antonio Banderas, „e un dublu mărturisit, revendicat plenar“. Și continuă: „La fel cum memoria noastră idealizează și corectează anumite lucruri, această proiecție prin intermediul personajului îmi permite să îmi fac un fel de bilanț. Dar nu vă voi spune ce ține de fantasmă și ce e autobiografic“.
Destinul i-a jucat feste lui Almodóvar, iar acest film, cel mai personal, rotund și nostalgic, părea făcut pentru la Palme d’or 2019, dar nu a luat decât Premiul de interpretare masculină. Probabil că dezamăgirea a fost amară pentru regizorul care la 70 de ani (împliniți după Cannes) trecuse de atâtea ori pe lângă trofeu, cu atât mai mult cu cât puteai presupune că această criză existențială și artistică a regizorului numit în film Salvador Mallo a fost, de fapt, criza lui și că prin asta filmul e și mai important pentru el.
Cu părul nevopsit și coafat la fel cu al cineastului, Banderas e la cel mai bun rol din cele opt de până acum într-un film de Almodóvar (de fapt, e rolul vieții), cel al unui artist căruia moartea mamei i-a declanșat o criză existențială (îmbătrânește, corpul îl lasă, nu mai are inspirație), criză care se adâncește odată cu apariția fantomei unui film despre care are amintiri neplăcute (Cinemateca Spaniolă vrea să organizeze o proiecție cu un film de-al lui, declanșându-i un proces de rememorare și readucându-l în contact cu actorul din film și cu un fost iubit).
Mama lui Almodóvar a murit în 1999, iar în poza pe care am găsit-o pe net ea seamănă foarte bine cu actrița Julieta Serrano, care o interpretează la bătrânețe (în timp ce Penélope Cruz o interpretează tânără). Iar cineastul spune azi că, la fel ca eroul său, și el și-a dezamăgit mama care-l voia însurat, cu familie și lucrând la banca din satul natal.
În același interviu din care am citat la început (acordat unui număr special al revistei „Première“), Almodóvar recunoaște că și el a avut un film care l-a bântuit, Proasta creștere/ La mala educación (2004), ale cărui filmări au fost dificile și care i s-a părut foarte prost până când Cinemateca Spaniolă a organizat o proiecție, unde și-a reconsiderat părerea. Tot la capitolul autobiografic am mai putea adăuga că mare parte din obiectele de artă care populează apartamentul ca un muzeu al lui Salvador Mallo sunt luate, de fapt, din casa lui Almodóvar.
Durere și glorie nu poate fi rupt de biografia și personalitatea autorului, pentru care cinemaul e un drog necesar supraviețuirii (deși n-are nevoie de heroina pe care o consumă eroul, el având încă apetit pentru cinema). Deci e și un film despre frumusețea cinemaului și puterea lui de a se regenera și de a hrăni existența celor care îl fac. Memoria și arta se împletesc în mod fluid nu doar pentru că Almodóvar a dorit ca amintirile lui Mallo să curgă ca o apă, ci pentru că această apă antrenează și ficțiunea, și autoficțiunea, topindu-le una într-alta.
Scena de la final, când Mallo mic și mama tânără se regăsesc adormiți în gara care se dovedește a fi, de fapt, un platou de filmare (sper că ați văzut deja filmul) adaugă încă o ramă, făcând ca povestea să reverbereze. Cinemaul merge înainte chiar și când cei dragi rămân în urmă. Cinemaul trage amintirile după el. Artă a nostalgiei, cinemaul primește cu Durere și glorie o declarație de dragoste care prinde cu atât mai bine la sufletul cinefililor, tocmai pentru că este atât de umană și adevărată. La 70 de ani, Almodóvar recunoaște în fine că arta nu poate fi ruptă de viață.
Durere și glorie/ Dolor y gloria – de Pedro Almodóvar, cu: Antonio Banderas, Asier Etxeandia, Penélope Cruz, Julieta Serrano, Leonardo Sbaraglia