Ma aflam in New York cu o bursa germana (DAAD) si am fost invitat de prietenul meu, artistul danez Jens Haaning, sa particip la o expozitie organizata de el in Copenhaga, intitulata Update. Expozitia se desfasura cu ocazia numirii orasului Copenhaga „Capitala Culturala Europeana 1996” si urmarea intrunirea a peste 70 de artiste si artisti folosind o variatie de medii. M-am gindit ca ceea ce ar mai lipsi ar fi un talcioc multicultural intr-o manifestatie asa de vasta. Am gindit un concept numit „Worldmarket”.
Acest concept are la baza prelungirea unei practici locale de supravietuire a unui individ in afara societatii la un nivel global. In acelasi timp, doresc sa validez aceasta prelungire din punct de vedere economic si spiritual prin implicarea spectatorului ca actor la desfasurarea programului.
Ii transpunem piata la nivel international
Chris Gamble se numeste persoana cu care lucrez. Imi place mult. Este fin, inteligent, are un umor naiv si o inima mare. Practica lui de zi cu zi o reprezinta mersul prin zonele mai bune ale orasului, adica prin uptown Manhattan, si gasitul diferitelor lucruri prin gunoaie sau strazi. Aceste lucruri sint analizate de el dupa ce valoare ar putea sa mai aiba in contextul pietei de strada din downtown. Acolo le vinde la preturi mici. Este o varietate mare de obiecte care ies la suprafata. El le stocheaza intr-un depozit pe care si l-a facut intr-un tunel de metrou in Brooklyn, la vreo o suta de metri de statia York Street, in interior. Acolo are aproape doua mii de discuri, mobila, chiar si un loc unde doarme si multe alte lucruri pe care le-a strins in ultimii 4 ani. Am trimis 50 de kilograme de lucruri la Copenhaga. Acolo vor fi asezate pe mese pentru public. Printr-un sistem de transmisie din World Trade Center vom lua legatura cu publicul de acolo si Chris isi va vinde bunurile vizitatorilor expozitiei. Ii transpunem piata la nivel international.
El ia intensiv droguri uneori, adica coca si crack, dar se poate controla inca. I-am dat 30 de dolari inainte. A disparut 5 zile. Proiectul este poimiine. Nervos sau necontrolat? Ma duc la Court of Manhattan sa aflu daca e la zdup. Nu e. Ma mai linistesc, insa nu am verificat inca Brooklinul. Acolo isi are adapostul, linga sinele de metrou in tunel. Il vad din nou la strada intersectie cu Houston street. E un pic darapanat, dar in viata. Mi-a spus ca a fost la zdup in Brooklyn pentru 2 zile. Luase crack. Mergem la el acasa in tunelul de metrou. Este la prima statie in Brooklyn. Intram cu lanterna. Mergi in tunel vreo 5 minute dupa ce parasesti statia. E un loc mare la subsol, insa n-as prea vrea sa stau acolo. Gaura lui e arsa. Totul este cenusa. Haine, mobila, lucruri. A lasat o tigara sau un foc deschis. I-am propus sa se mute la mine.
Un fel de performance transmis in direct pentru un show din Copenhaga
In 2 zile incepe „tranzactia”. Sint curios si un pic nervos. Nu prea e clar daca il va lasa cu actul lui de ajutor social. Am un costum pe care l-am luat de la un magazin care vinde lucruri de pe timpuri, si este din anii ’40. Este gri si are o forma care te face sa te simti ca in filme. Chris are un costum asortat. Sint diferite lucruri din garderoba mea.
Jucam sah. E tare. Ma cam bate. Nu ca nu ar fi usor sa ma bati, dar e foarte bun. Si-a cistigat uneori piinea cu asta. Am repetat tot ce trebuie sa facem miine. Ne sculam. Bem cafeaua si ne imbracam. Chris arata bine. Sint mindru intr-un fel. Are atitudinea de a fi renuntat la viata de strada. Poate este gresit ceea ce gindesc. De ce sa il conving sa nu traiasca pe strada? Poate este o forma de rezistenta impotriva societatii. Si ii stric jocul. Nu stiu. Plecam cu metroul.
Tacem. Sintem concentrati. Ma gindesc la toate si la nimic. Am ajuns in statia de sub World Trade Center. Mergem cu pasi hotariti spre intrare. Aratam ID-ul si primim fiecare un sticker de intrare. Prindem ascensorul si ne oprim la etajul 55. Este o traire frumoasa in asta.
La etajul 55 ma asteapta Ken. Are la dispozitie spatiul 3 ore pentru mine. Ne-am inteles pe baza unor desene pe care le primeste pentru website-ul lor. Este o firma de visual communications din Washington D.C. De obicei, pun linii de convorbire video pentru membrii guvernului. I-am spus ca ce facem este un fel de performance pe care il transmit in direct pentru un show din Copenhaga. Imi arata camera de filmat si cum functioneaza sistemul pe care il folosim: Picture Television. Camera de luat vederi are pozitii stricte care pot fi programate. Apoi, apasind un buton, camera se duce exact in vinclul ales inainte. Asta e bine atunci cind cineva doreste sa ia cuvintul. Se poate inregistra o mica regie pe butoane si camera de luat vederi poate fi miscata prin apasarea acestora spre locurile sau personajele alese. Ma gindesc sa fac si eu asa. Transmisia este deja pornita cind intram. Ii vedem pe cei din Copenhaga care ne asteapta. Este tehnicianul lor cu care vorbesc la inceput. A facut rost de un aparat identic cu al nostru. Facem o transmisie pe doua canale de telefon si linie ISDN. Se vad numai 15 imagini pe secunda. Altfel era prea scump. Ecranul are o imagine principala totala si una mica integrala jos dreapta. Imaginea mare este din locul de unde se transmite. Imaginea mica este de la locul „subiectului”, adica acolo unde ne aflam la moment, in fata aparatului. Vine si prietenul meu Jens Haaning, care m-a invitat sa fac lucrarea. Ne bucuram ca putem vorbi asa „lux”, cu imagine. La Copenhaga este multa lume care asteapta sa inceapa transmisia.
Chris si-a luat locul in scaun si savureaza un pui cu garnitura. Le gasise pe linga camera de emisie, ramase de la un catering facut pentru altii inainte. Avem si vin rosu. Dam drumul la treaba, in acelasi timp si la inregistrare.
Un pasaport american este la tocmeala. Se dau 10 $ pentru asta. Unul rusesc ar fi mai scump. Cam totul se duce pentru bani relativ putini, dar se duce. E ca pe strada in Danemarca. Deci ne-am transpus intr-un fel acolo. Imaginea isi „ia” sau obtine un loc in societate, cuprinde un loc acolo. Acum, dupa 11 ani, as zice ca imaginea transmisa se materializeaza in societate. Asa si cu banii.
Avem un baiat care e crainic acolo si animeaza un pic lumea sa vina la deal. El primeste banii cistigati de Chris, iar eu ii dau banii lui Chris imediat. Tranzactie directa. Lumea se inghesuie in fata si vine cu tot felul. De fapt, oamenii se prezinta mai mult. Este ca o piesa. Pentru un ruj, Chris primeste un sarut al unei fete blonde. A venit cu buzele linga camera de filmare si a sarutat-o. Toti tipa. Vin dupa aceea multi oameni sa cumpere ceva. Este interesant pentru ca aici, acum, in New York sta un om fata in fata cu o sectiune sociala din Copenhaga, alcatuita din diferitele caractere care se prezinta in aceasta lucrare. Deci el este vizionat de aceasta sectiune sociala si el o vizioneaza la rindul lui. Prin faptul ca este inregistrata, actiunea se perpetueaza si din punct de vedere istoric.
Chris the legend
Chris a facut vreo 180 de dolari. Au venit 10 invitati la camera de transmisie din WTC. Deschiderea a fost modesta. Dupa asta am mers cu totii la Stingy Lulu´s, un local pe St. Marks Street in East Village. Chris vorbea sa mergem intr-o gaura de opium din Chinatown. El stie orasul, mi-a spus ca face numai 100 de dolari si ca nu ai voie sa iei mai mult cu tine. Ca te scoli fara. Chris e tentat, insa planul de a merge la discoteca The Tunnel e mai tare. Ma bucur si eu, chestia cu gaura de opium ma cam depresa. Asa ca am luat-o spre The Tunnel. Acolo gasim o gloata de vreo 200 de oameni pe strada care asteapta sa intre. Nu misca nici in fata, nici in spate. Chris se duce direct la poarta. Acolo este cunoscut de toti. Chris the legend. E tare. Intram imediat. Discoteca e un oras interior. Cred ca e o strada interioara. Multe locuri unde se danseaza. Ma gindesc sa-i spun sa isi tina banii si sa stam asa sa ne uitam mai mult. Reusesc sa-l conving partial. Se face dimineata si ne intoarcem la mine, in East Village.