De o suta de ani incoace, eminescologia are o problema de identitate. Terenul sau este inca neasezat, liniile de forta nu sint evidentiate. Sa nu uitam ca Eminescu a trait cu doar 120 de ani in urma, ca in interbelic inca erau de gasit contemporani de-ai sai, ca interpretari „clasice” ale operei sale au aparut abia prin anii ’30, veritabile „batalii ale cartilor” fiind purtate intre criticii anilor ’60-’70.
Interpretarile „clasice” (a lui Calinescu, de pilda) reprezinta, de fapt, niste constructii acrobatic-speculative, care adesea intra cu titlu de litera de lege in manuale si influenteaza, de pe aceste pozitii, receptarea de baza a operei eminesciene, fiind sistematic rau intelese, luate literal sau, dimpotriva, rastalmacite. Apoi critica postbelica, in chiar realizarile ei optime, sufera prea adesea de tentatia narcisista a metaforizarii, drapindu-si judecatile in falduri de imprumut, care le perturba mesajul. Asupra lui Eminescu s-au realizat toate aplicatiile hermeneutice venite din Occident inainte sa se completeze editia critica a Operelor – ce poate fi mai elocvent pentru situatia inegala si imatura a domeniului eminescologiei?
Despre „normalitate” in critica literara
Eminescologia este, de fapt, o „stiinta” foarte tinara, care nici macar nu si-a luat bine in stapinire domeniul. Cu dreptate, Iulian Costache vorbeste despre „necesitatea structurarii imaginii de sine a eminescologiei” pentru a genera o „harta identitara care sa-l fereasca pe cititor de «rataciri»”, atragind atentia ca valul centenar de interpretari eminesciene s-a si istoricizat, s-a stratificat si ca poate fi citit in palimpsest. In al doilea rind, eminescologia trebuie sa-si ia in serios responsabilitatea „gestionarii imaginii unei opere exemplare”, lucru de care se achita cu succes autorul cartii Eminescu. Negocierea unei imagini (constructia unui canon, emergenta unui mit). Chiar daca titlul pare sa trimita catre „marginile” domeniului eminescologiei – imagine, mit, „brand”, identitate etc. –, avem in aceasta carte o foarte solida si interesanta scriere despre Eminescu cel „esential”. Nu este vorba de un „Eminescu” speculativ, de o interpretare a operei care sa aleaga un „centru” arbitrar al acesteia dintre antume sau postume si sa reconstruiasca de acolo o unitate iluzorie a tuturor scrierilor, eventual una neconstientizata de poet. Lucrarea universitarului bucurestean nu este nici o analiza bichirita, aplicata la un coltisor dintr-o vasta opera si epuizindu-l pina la plictiseala, fara viziune si fara orizont.
Semnificatia scrierii este consemnata de catre autor in „Argument” unde, cu multe ocolisuri, ni se spune ca „imaginea” autorului canonic major al romanilor participa la brandul de tara, in conditiile unei integrari care, venita foarte tirziu, ne-a gasit la fel de nepregatiti sa devenim o prezenta colectiva in imaginarul european. As contraargumenta cu placere, spunind ca de aceasta imagine a lui Eminescu n-are decit sa se ocupe industria de profil, care poate oricind sa inventeze in toate colturile tarii restaurante cu nume si ambient eminescian, adevarate magnete pentru turistii din strainatate! In schimb, o cercetare a etapelor cristalizarii imaginii eminesciene ca „emblema” heraldica a culturii romane are meritul mult mai mare de a descrie un Eminescu real, eliberat de mitologiile si utopiile critice suprapuse cu el de o suta de ani incoace. Tot „masurind” gradul de abatere de la realitate prin diferite strategii de discurs ale iconodulilor si detractorilor, autorul delimiteaza, fara sa aiba aerul ca ar face-o cu intentie, zona de „normalitate” a discursului eminescologic, chiar daca aceasta zona pare constituita mai mult din retrageri si palinodii.
Discutarea valorizarilor negative ale lui Eminescu din epoca are rolul de a reinvia un climat canonic inca instabil, asa cum era pe cind, de exemplu, Maiorescu scria Directia noua si Hasdeu il persifla cu succes in gazetele umoristice. De ce ar fi importanta o astfel de intoarcere in timp? Pentru ca, astazi, nu mai stim cum e sa gindesti altfel decit in termeni maiorescieni. Sintem „mostenitorii unei structuri a gustului estetic modern, care a fost fixata, in secolul al XIX-lea, de catre Junimea”. Evident, nimeni nu ne cere sa ne dezbaram de gustul nostru estetic, ci doar sa incercam sa-l rationam. Iulian Costache inventariaza atitudinile lui Hasdeu, V.A. Urechia, D.A. Laurian, Take Ionescu, Anghel Demetriescu, Macedonski, D. Zamfirescu, Alexandru Grama si altii mai putin faimosi, inscriindu-l pe fiecare intr-o paradigma a receptarii sau „semioza”, cu o extrema grija la nuante, cu o precautie poate exagerata. In orice caz, autorul evita sa coboare discutia la nivelul unei rafuieli cu, nu-i asa?, „detractorii lui Eminescu”. Limbajul critic din acest capitol este, trebuie s-o spun, extrem de tehnicist, uneori rebarbativ, iar greselile de tipar nu ajuta deloc lectura.
Eminescu – contemporanul nostru?
Foarte interesanta este insa partea a treia a studiului, continind citeva analize ale operei ca „oferta identitara” facuta de catre poet, de editorul sau (Titu Maiorescu) sau de apropiatii care vehiculeaza o imagine mai apropiata (Caragiale) sau mai indepartata (Vlahuta) de ceea ce va fi fost adevarul din spatele tuturor imaginilor. Alegind intre citeva masti pe cea mai verosimila (nu si adevarata!), care va functiona ca „sosie” a sa, Eminescu participa si el, fireste, la „negocierea” tiparului mitic in care se va inscrie inca din timpul vietii, din perioada 1883-1889, pe care, inspirat, dar cam des, autorul o numeste „carantina thanatica”. Se gasesc in acest capitol valoroase analize ale raportarii voluntare a lui Eminescu la traditie si la cititor („tema tacerii” din poezii), despre forta iradianta a mitului eminescian, ajuns sa inspire operatii subtile de sabotaj, precum in palpitantul „Dosar M” din 1885, despre experimentele ironice realizate de catre inteligentul Caragiale, autor cu un perfect auz al tuturor disonantelor encomiastice, al ipocriziei cuprinse in tamiiere, al imposturii epigonilor eminescieni.
Romanta eminesciana este si ea excelent analizata ca text „subversiv”, care ameninta coerenta transparenta a genului, „falsificindu-l” prin note de neasteptata profunzime si de o prospetime care nu mai e romantioasa. Criticul face o utila discutie a topicii textelor din volumul ingrijit de Maiorescu si a modului oblic de consacrare a unei anumite viziuni despre opera (care totusi cit de eficienta a putut sa fie? Un volum de poeme nu e un roman, rareori se citeste cap-coada). Ultimul capitol prezinta cu umor situatia psihanalizabila a editarii operelor eminesciene, „aggiornate” fara pas, golite de sonoritatea regionala la care totusi poetul tinea atit de mult, asezonate dupa un gust modern care vrea sa pastreze un Eminescu cit mai contemporan, de teama sa nu se trezeasca cu el indepartat si de neinteles. Lasata fara incheiere, aceasta ultima discutie impune o evidenta concluzie: a-l moderniza pe Eminescu in continuare, a-l trata ca pe „contemporanul nostru” la nesfirsit, ca si cum intelegerea noastra actuala a operelor sale ar fi data de undeva de sus, de la inceputul vremurilor, si nu construita pe baza unor conjuncturi si paradigme culturale determinate istoric, este o greseala si trebuie sa inceteze.
Inca un lucru. Cartea lui Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei imagini, lucrind cu unelte oferite de teoriile receptarii, este una dintre foarte putinele scrieri critice romanesti care se pot inscrie in categoria „studiilor culturale”. In general, ne ferim de o astfel de abordare deoarece stim ca ea a dat, pe acolo pe unde a fost aplicata, in America mai ales, rezultate lamentabile, inversarea canonului, corectitudine politica si asa mai departe. Poate ca, in interiorul unor traditii in care clasicii au spus cam totul in materie de Shakespeare inca de acum 200 de ani, culturalistii se dedau la astfel de bizarerii. In schimb, la noi, unde clasicii au fost analizati inca de la inceput mai mult modern decit contemporanii (vezi cum scrie Calinescu despre Creanga. Vezi apoi cum scrie despre Bacovia!), studiile culturale, se vede din lucrarea lui Iulian Costache, pot reinstitui o discutie realista a textului, dezbarata de perspectiva romantic-mitizanta in care s-au complacut, adesea, cei mai straluciti interpreti. Pentru aceasta este insa nevoie, dupa cum arata cartea de fata, de o extraordinara munca documentara, de multa inteligenta interpretativa si, mai ales, de foarte mult bun-simt.
Iulian Costache,
Eminescu. Negocierea unei imagini,
colectia „Critica si istorie literara”,
Editura Cartea Romaneasca, 2006