Cartea Dorinei Gutu, New Media, e un produs de consum, nu un studiu stiintific. Nu e nici macar un eseu, ci o colectie de „locuri comune” despre stadiul actual al web-ului. Din acest punct de vedere e un experiment reusit: un blog scris intr-o carte (sau o carte scrisa ca un blog). La nivel vizual te poti orienta in interiorul textului ca intr-un blog (cu conditia sa inlocuiesti hiperlink-ul cu rasfoitul paginilor). Dar la nivel conceptual, din pacate, e un fals: chiar daca poarta titlul New Media (o asa incredere in exhaustivitatea demersului nu gasesti nici in studiile publicate la MIT), de fapt cartea trateaza un singur subiect: blogul. Mai bine zis, o parte locala din acest subiect: blogul in Romania. Si ca sa ducem diferenta specifica pina la capat: blogul utilizat in politica romaneasca. Probabil era nevoie de un asemenea volum pentru a te orienta in blogosfera politica romaneasca. Dar atunci trebuia asumata de la inceput aceasta directie. Cu alte cuvinte, trebuia explicat clar ca vom citi un ghid, limitat atit ca abordare, cit mai ales in raport cu evolutia rapida a tehnologiilor si a web-ului social. Si in loc sa aloce jumatate de volum explicarii unor noi instrumente web 2.0 (blog, podcast, YouTube, Second Life etc.) ca pentru un public care nu le-ar fi utilizat niciodata, mai bine ar fi propus o metoda de analiza proprie unui fenomen atit de raspindit in prezentul nostru. Putem intelege intentia de a pune fata in fata stadiul global al blogosferei si al jurnalismului cetatenesc (niciodata autoarea nu discuta totusi ce e acest tip de jurnalism) cu un stadiu local romanesc, sarac si deja tabloidizat. Dar nu vedem rezultatele. Voi reveni pe parcurs asupra acestor probleme de neadecvare a discursului.
Un studiu care nu-si anunta deloc sursele teoretice
Richard Kahn, Douglas Kellner, Stephen D. Reese, Donald Matheson, Steffen Albrecht, Marydee Ojala, Mark Tremayne. Nu trebuie sa stiti cine sint acestia si cu ce se ocupa. Problema e ca nici autoarea volumului New Media nu-i stie (sau prefera sa nu-i numeasca niciodata, utilizind in schimb sintagmele de referat scolar: „unii specialisti”, „o parte dintre specialisti” etc.). Sint unii dintre cercetatorii care din 2004 incoace se ocupa de analiza blogosferei, mai ales de relatia dintre politica si blogging. Pe parcursul a 227 de pagini nu apare nici un nume de specialist si nici o teorie sau metoda. Ca si cum ce stie autoarea despre new media se naste din spuma marii. Marii Negre, desigur. Exista doua variante: ori „studiul” lectorului SNSPA e de fapt o introducere populara despre politica online si blogosfera, ori e un fals studiu care citeaza pe pagini intregi date din alte studii (empirice) fara a oferi interpretari sau nuantari. Daca acceptam prima varianta, atunci publicul nu este format din cei care detin sau citesc bloguri (pentru ca ei acumuleaza informatia din carte prin practica online), ci din cei care in viitor vor fi interesati de ele. Asadar, un public virtual. Din pacate, nu fac parte din el, ci dintre cei care cred ca inclusiv discutia despre bloguri se poate face la un nivel academic acceptabil.
Poti avea incredere intr-un studiu care nu-si anunta deloc sursele teoretice, nu face trimiteri la nici o discutie academica din domeniu (fie ca-l numim Internet studies sau new media studies sau digital studies etc.) si nu isi anunta deloc metodologia si scopurile? Ajungi sa citesti peste 200 de pagini sa afli ca Traian Basescu e parintele indirect si nelegitim al blogosferei politice romanesti (un termen asa de ambiguu care se aplica unor bloguri), iar Adrian Nastase e marele cistigator al ei. Mai raminea sa psihanalizam aceasta relatie si am fi avut raspunsul pentru politica romaneasca. Inca de la inceput, fara a fi anuntata direct, blogurile sint interpretate fie prin grila jurnalismului (ca activitate de informare), fie prin grila de public relations (vazute ca activitati de promovare). Dar blogurile nu se reduc la atit. Autoarea nu avanseaza deloc si alte perspective, cum ar fi blogurile ca mediu pentru sharing-ul de cunoastere, de colaborare online in anumite scopuri (educatie, arta, stiinta etc.). Si, insistind pe dominanta politica a blogurilor, nu va preciza deloc si fenomenele de activism online care capata forme si in spatiul fizic (de exemplu, flashmobs sau miscarile altermondialiste).
Nu vom gasi definitii complete in carte si nici motive metodologice pentru a le accepta pe cele partiale. Mai grav este ca doua puncte principale in demonstratie (a. blogurile si jurnalismul civic online iau amploare dupa 11 septembrie 2001 si b. asimetria dintre comportamentul online si cel offline la urna de vot) sint enuntate direct, fara a preciza rationamentul prin care s-a ajuns la aceste afirmatii. Sint opiniile autoarei sau rezultatele unor analize multidisciplinare pe care refuza sa le precizeze? Desigur, exista parti foarte interesante in carte: cele in care se descrie blogosfera civic-politica in Asia si Orientul apropiat. Dar si acestea se bazeaza pe citeva date ale accesului, nu pe analiza practicilor online ale cetatenilor chinezi, arabi sau japonezi. De exemplu, problema cenzurii este expediata destul de repede. Autoarea utilizeaza o mare cantitate de informatii venita din studiile facute asupra accesului la Internet si cele de trafic, dar tot ce face este sa descrie, corect, uneori reusind sa fie amuzant-ironica pina la enervare (aproape toate titlurile de capitole si subcapitole sint parafraze si intertextualitati, de exemplu: Cititori din toate tarile, uniti-va! sau Cine ride la urna ride mai bine), o situatie. Cind se trece la partea normativa sau predictiva, banalitatile sint la ordinea zilei: practicienii de relatii publice trebuie sa integreze blogul in activitatea lor, politicienii trebuie sa invete sa comunice online. Chiar trebuia un demers de peste 200 de pagini pentru aceste propuneri? Si daca ele au fost scopul lucrarii, atunci cartea se adreseaza lor, specialistilor de PR si profesionistilor din politica, nu unui public conservator, care nu a fost interesat de evolutia digitala.
Recomandari privind integrarea mediului online in activitatea politica
Ultimele capitole trateaza blogosfera politica romaneasca. Adica incearca o cronologie a aparitiei politicianului online. Nimic despre rolul Internetului ca agora in luarea de decizii sau in consolidarea unei politici publice, nimic despre comunitatile online dedicate politicii (practicii si studiului ei), nimic despre guerrilla digitala incercata de PSD la alegerile din 2004 sau la referendum, foarte putin despre campaniile online ale lui Traian Basescu. Cartea are si o anexa, interviuri cu intrebari fixe cu diferiti politicieni in blogosfera sau specialisti de media (Adrian Nastase sau Iulian Comanescu). Volumul se incheie cu aceleasi recomandari privind integrarea mediului online in activitatea politica.
Ca sa fie in trend, cartea are si blog propriu: http://blognewmedia.wordpress. com. Din pacate, autoarea nu-si respecta promisiunea si nu continua cercetarea online. Poate ca ar trebui s-o faca, pentru a scoate acest studiu din zona descrierilor necesare, dar nu suficiente. Acum, daca tot a construit o harta a blogosferei, e vremea sa ofere si legenda ei, adica mecanismele de „lectura”. Altfel, aceasta aparitie noua ramine o simpla strategie de marketing fara produs. Pe care publicul o va sanctiona. Daca vom afla vreodata cine e acest public.
Dorina Gutu, New Media, colectia
„Comunicare/Media”,
Editura Tritonic, 2007, 25.00 lei