Luminița Munteanu este coordonatoarea Secției de Limbă și Literatură Turcă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București. Numele său este primul care îți vine în minte atunci când te gândești la traducerile cărților lor Orhan Pamuk în limba română – de la Mă numesc Roșu la Muzeul inocenței la Viața cea nouă și la Istanbul. Amintirile și orașul și la Casa tăcerii și la atâtea altele. La momentul acestui interviu, tocmai încheiase traducerea unei cărți de eseuri semnate de scriitorul turc și se pregătea pentru traducerea unui roman de Ahmet Altan. Bun-venit în laboratorul de traducător al Luminiței Munteanu!
Cum a început atracția Luminiței Munteanu pentru limba turcă? Cum ați ales să studiați o limbă orientală și cum vă amintiți astăzi de acei ani?
S-ar putea să vă dezamăgesc sau, altfel spus, să vă înșel așteptările, dar, în ceea ce mă privește (și în ceea ce-i privește, probabil, pe mulți dintre colegii mei de generație), întâlnirea cu limbile „exotice“ – altfel spus, cu limbile orientale, care se situau în afara programelor școlare – a fost pur întâmplătoare sau, mai degrabă, rodul unei întâmplări fericite. Îmi propusesem inițial să studiez limbile franceză și engleză – franceza era, și a rămas până astăzi, una dintre limbile cele mai dragi sufletului meu (limba în care continui să-mi concep articolele științifice, cu toate că este socotită oarecum desuetă); în ceea ce privește limba engleză, mă aflam mai degrabă în faza tatonării interesate, căci programa din perioada liceului de matematică-fizică – una dintre multele reforme nefericite ale învățământului de la jumătatea anilor ’70 – nu prevedea decât o astfel de oră pe săptămână, în condițiile unor clase supraaglomerate (42-44 de elevi). Am constatat așadar într-un context deloc romantic, cu prilejul înscrierii la examenul de admitere la facultate, că în oferta anului respectiv figura și limba turcă, despre care nu știam, practic, nimic. Îmi doream să schimb oarecum registrul, așa încât mi s-a părut că aceasta putea reprezenta o deschidere către o altă lume, care nu ne era peste măsură de străină – întâlnirile istorice cu turcii ne-au lărgit perspectiva și ne-au conferit un profil cultural aparte, în ciuda tuturor controverselor cu care se asociază ele.
Cum priviți astăzi farmecul limbii turce, în ce constă?
N-aș putea vorbi despre un farmec aparte al limbii turce sau al vreunei alte limbi – o limbă este un simplu instrument de comunicare și se cuvine să fie privită ca atare. Din punctul meu de vedere, orice limbă este interesantă și provocatoare pentru că reprezintă un univers în sine sau, poate, reprezintă expresia (structura de suprafață) a unui anumit univers. Problema, în cazul traducătorului, este de a găsi modalitatea cea mai fericită (sau cea mai puțin nefericită, în cazurile disperate) de a transpune formule aparent irecuperabile (de pildă, jocuri de cuvinte sau așa-numite „cultureme“) dintr-o limbă în altă limbă.
Ce înseamnă pentru dumneavoastră activitatea de traducător, cum și de ce ați început să traduceți?
Dacă este s-o privim la modul serios, activitatea de traducător în România este la fel de puțin romanțioasă ca diverse alte aspecte ale evoluției traducătorului în sine. În ceea ce mă privește, am început să traduc (sau, mai degrabă, să public ceea ce traduceam sporadic, de amorul artei) din dorința sau, poate, din nevoia de a le împărtăși celor din jur (la vremea aceea, mai ales studenților ori masteranzilor mei) dimensiunile surprinzătoare ale unui univers literar pe care nu l-ar fi putut descoperi prea ușor fără o invitație prietenoasă la lectură. Atunci, cu circa treisprezece-paisprezece ani în urmă, aveam sentimentul că, așa cum se întâmplă și cu alte literaturi scrise în limbi de circulație restrânsă, literatura turcă (cu precădere cea contemporană) era mult prea puțin cunoscută la noi. Între timp, lucrurile au mai evoluat, dar sunt departe de a arăta mulțumitor; problema esențială își are sorgintea în numărul insuficient de traducători literari cu har, așa cum se întâmplă și în cazul altor literaturi în limbi mici.
Cum ați descrie procesul de traducere a unei cărți? Care sunt pașii pe care îi urmați, cum lucrați, cum arată laboratorul traducătoarei Luminița Munteanu?
N-aș putea să afirm că urmez vreun plan sau vreo rețetă anume – abordarea diferă de la un context la altul; pot să afirm însă cu certitudine că îmi este imposibil să mă angajez în traducerea unei cărți care nu-mi stârnește interesul sau care îmi displace sub raportul conținutului ori al stilului. Înainte de a purcede la translarea textului, parcurg cartea în limba originală și încerc să iau anumite decizii strategice, fie ele și provizorii, legate, de pildă, de registrul viitoarei traduceri. Mă străduiesc, totodată, să mă pun în pielea cititorului (un cititor abstract, cu trăsături generice), spre a-mi da seama ce fel de probleme de înțelegere, ce fel de nedumeriri i-ar putea trezi textul respectiv, lăsând la o parte, desigur, concepția, stilul specific autorului ș.a.m.d.
Dincolo de activitatea de traducător, sunteți profesor al Facultății de Limbi Străine din cadrul Universității din București, participați la conferințe, scrieți… Cum arată cotidianul dumneavoastră?
Mă tem că nu pot să vorbesc despre un cotidian anume, repetat la nesfârșit (ceea ce, în paranteză fie spus, mi se pare salutar!). Sunt zile și zile, mai bune sau mai proaste. Meseria de profesor se asociază, în general, cu orele, care pot fi sau nu antrenante, în funcție de tema abordată, de forma intelectuală a fiecăruia dintre noi (profesori și studenți), de capacitatea de a stabili interacțiuni, de a comunica, de a fi empatici… Se mai adaugă, firește, multitudinea de sarcini administrative, care au devenit, în ultimii ani, din ce în ce mai covârșitoare pentru mulți dintre noi și care, pe de o parte, ne răpesc timpul, iar pe de altă parte ne afectează din ce în ce mai serios vitalitatea, capacitatea de reacție intelectuală. Birocratizarea învățământului este un fenomen larg răspândit în zilele noastre, în detrimentul altor activități specifice, orientate către studenți sau către zona de cercetare. Ca urmare a acestui flagel, așa-numitul cotidian al profesorului care își dorește cu disperare să mai facă o sumedenie de alte lucruri, pe care le socotește reprezentative pentru profilul său intelectual – bunăoară, să citească, să scrie sau, iată, să traducă – arată uneori (adeseori) mai degrabă sumbru, ca să nu spun deprimant.
Prima carte tradusă integral: Mă numesc Roșu, de Orhan Pamuk
Revenind la traduceri, cum vă amintiți astăzi de prima carte pe care ați tradus-o?
Vă gândiți, poate, la prima carte ca la prima dragoste, dar adevărul este că prima carte tradusă integral (Mă numesc Roșu de Orhan Pamuk) a rămas până astăzi una dintre cărțile cele mai dragi inimii mele; o găsesc nespus de înduioșătoare, de melancolică, ba chiar tristă. Dincolo de intriga cu tentă polițistă ori de povestea de dragoste aflată în miezul ei, problematica pe care o abordează este cât se poate de gravă și a trezit interesul multor cercuri intelectuale de-a lungul veacurilor, rămânând actuală până astăzi. Chestiunea stilului, bunăoară… Ne-am putea întreba, de pildă, în contextul discuției noastre, dacă există un stil al traducătorului sau dacă, mergând pe firul dilemelor exprimate de unele dintre personajele cărții, traducătorul are dreptul să aibă un stil, cât de departe poate să meargă acesta, în ce măsură anumite trăsături stilistice, detectabile la o analiză obiectivă (asistată de calculator?!), reprezintă rodul unei alegeri conștiente sau o trăsătură care decurge din formația intelectuală a tălmăcitorului frustrat, din nostalgiile sale de autor ratat, din sumedenia de alegeri pe care le-a făcut de-a lungul vieții, iubind cu patimă anumite texte, citindu-le și recitindu-le la nesfârșit, și dezicându-se de altele (căci, cred eu, un traducător veritabil nu poate fi decât un cititor înrăit). Ca să n-o mai lungesc, prima carte tradusă a venit în întâmpinarea intereselor mele culturale mai largi, legate de modul în care interacționează civilizațiile, de fenomenele și epifenomenele cu care se soldează astfel de interacțiuni, de cenușa fertilizatoare a marilor civilizații care păreau cândva să se fi prăbușit, dar care n-au dispărut, de fapt, niciodată.
Când spunem Luminița Munteanu, gândul ne zboară imediat la cărțile lui Orhan Pamuk pe care le-ați tradus în limba română. Ce înseamnă pentru dumneavoastră aceste cărți, cum priviți spre lumea marelui scriitor turc? Cum ați simțit această lume când lucrați la primele dvs. traduceri din literatura lui Pamuk și cum o vedeți azi?
Ceea ce mi se pare demn de interes în cazul lui Orhan Pamuk este faptul că acesta scrie cu program, cu metodă – altfel spus, încearcă să ne ofere o frescă a societății turce și, în mod special, a celei istanbuleze, concentrându-se asupra începuturilor modernității sau asupra provocărilor asociate cu aceasta (ceea ce nu exclude interludiile de genul Fortăreței albe, care implică, grosso modo, cam aceleași repere tematice). Pe de altă parte, ceea ce poate să pară straniu, din punctul meu de vedere, este faptul că realitățile descrise de el, dilemele, tensiunile, neliniștile și dezamăgirile cu care se confruntă mediile cu aspirații occidentalizante din Turcia aduc foarte mult cu frământările elitelor românești la începuturile modernității. Similitudinile de acest gen, cu resorturi asupra cărora nu cred că am meditat îndeajuns, nu pot decât să ne pună pe gânduri; inutil să mai spun că Orhan Pamuk, în calitatea sa de romancier, nu se face decât ecoul lor – ele transpar însă din nenumărate documente de epocă, din memorii, jurnale etc. Lumea lui Orhan Pamuk este, după cum lesne se poate deduce, o lume relativ unitară, omogenă, coerentă, care mi-a devenit, de-a lungul anilor, nespus de familiară, cu atât mai mult cu cât morbul pe care mi l-a inoculat existența academică m-a îndemnat să-mi lărgesc mereu perspectiva asupra problematicii pe care o abordează (sau, uneori, doar o atinge, ca o aripă de fluture), autorele nostru.
Dincolo de texte scrise, care sunt cele mai frumoase amintiri pe care le-ați adunat în călătoriile dumneavoastră în Turcia, la Ankara sau Istanbul? Cum sunt vizitele dvs. în această țară?
N-aș putea să afirm că am amintiri speciale, de neuitat legate de călătoriile în Turcia care, în treacăt fie spus, nu sunt foarte frecvente. Într-o epocă a voiajelor multiple, eu rămân un om al cărții/ cărților, fericit să viețuiască, să hălăduiască netulburat în spațiul propriei camere (când îi este dat să se bucure de un astfel de lux, desigur!). Poate și pentru că deplasările, călătoriile, voiajele etc. – cum veți dori să le numiți – prin Turcia ori prin alte părți nu s-au asociat niciodată, în ceea ce mă privește, cu revelații, cu surprize majore. Așa a fost să fie și probabil că așa va fi mereu! O chestiune de forma mentis… Dincolo de aceasta, călătoriile mele (mereu grăbite!) prin Turcia se asociază, de obicei, cu niște ore tihnite petrecute prin câteva librării atemporale, oarecum vetuste, în care îți este îngăduit să poposești după pofta inimii, fără să te ia nimeni la ochi (nu cumva vrei să furi cărți? – ce fantezie excentrică!) sau la trei păzește. Altceva? Fărâme de timp sau de clipe neasemenea petrecute, cel mai adesea, prin cotloane care îți insuflau un sentiment de suspendare a timpului: veșnicele cimitire, ajunse să se insinueze, în timp, în canavaua orașului, o după-amiază de vară oarecare sub cupola răcoroasă a moscheii Süleymaniye (concepută de uimitorul, în multe privințe, Mimar Sinan, ca ctitorie a nu mai puțin uimitorului Soliman Magnificul), un cotlon parcă uitat sau disprețuit de timp din palatul Topkapı. Nimic spectaculos, doar clipe de viață.
Care sunt principalele satisfacții pe care vi le-a adus activitatea de traducător?
Satisfacțiile sunt, fără îndoială, pur intelectuale – descopăr mereu lucruri noi, neașteptate, lucruri de mirare sau lucruri la care nu m-aș fi gândit niciodată (în materie de limbă, de gândire, de fenomene de civilizație etc.), iar faptul acesta mă ține în viață, mă bucură, îmi stârnește entuziasmul și mă face să mă minunez de lume zi de zi.
Care considerați că este cartea, dintre toate pe care le-ați tradus până acum, care v-a acaparat cel mai tare, care v-a ocupat mai mult timp decât altele?
Toate cărțile sunt provocatoare în felul lor. Privind în urmă, aș putea afirma că nu pot să fac vreo diferență, căci fiecare dintre ele m-a bântuit o vreme când a fost să-i vină sorocul, ca să nu mai spun că mi-a fost chiar dragă. Cât despre timpul petrecut în tovărășia unei cărți, acesta variază în funcție de împrejurări – în cazul meu, este imposibil de stabilit o limită sau chiar o medie. Există perioade (benefice, fericite) în care pot să lucrez cu o oarecare ritmicitate (mă refer aici exclusiv la vacanțe) și perioade (nefaste, nefericite) în care mă văd nevoită să dau cu totul uitării textele la care lucram la un moment dat (considerate afacere privată) și să mă dedic problemelor instituționale, nu întotdeauna relevante pentru profilul meu academic sau de traducător.
Cât timp liber vă rămâne și ce vă place să faceți atunci? Ce cărți citiți, ce scriitori vă plac (dincolo de cei de limbă turcă)?
Atingeți un punct vulnerabil, căci, spre marea mea nefericire, eu nu prea am timp liber. Când intervine câte un gol, mă întreb angoasată dacă nu cumva am uitat ceva (sigur am uitat ceva!). Timpul meu liber survine cândva după miezul nopții – intervalul situat către inima nopții (când putem considera că se suspendă e-mailurile, telefoanele și alte modalități de supracomunicare stupide) este intervalul fericit în care putem să facem tot ceea ce ne trece prin minte (asta dacă ne rămâne ceva energie), încercând să ignorăm faptul că a doua zi urmează să o luăm de la capăt. Acesta este și intervalul în care citesc (copleșită de oboseala zilei care tocmai se încheie, dar și fericită de libertatea sfârșitului de zi), cărți de Marguerite Yourcenar (iarăși și iarăși), de Hermann Hesse, de Ernst Jünger, de Milorad Pavić, de (mai nou) Ludmila Ulițkaia ori Guzel Iahina, dar și cărți cu iz polițist (Stieg Larsson, de exemplu), pe lângă cărți de strictă specialitate – aș citi tot, cu mare lăcomie, dar mereu constat că timpul nu-mi este cel mai bun aliat.
Care ar fi sfatul pe care i l-ați da unui traducător la început de drum?
- Să citească mult, nemăsurat în absolut orice limbă pe care o stăpânește, dar mai ales în limbile în care și din care traduce. 2. Să știe tot timpul despre ce vorbește, ba chiar să știe cu mult mai mult decât atât, adică să aibă o cultură cât mai vastă. 3. Să fie mereu exigent cu sine și să nu se lase niciodată amăgit de soluțiile ieftine, neproblematice, chiar dacă acestea ar putea sau ar părea să-i ușureze pe moment viața.
Care sunt scriitorii contemporani de limbă turcă pe care îi găsiți cei mai interesanți? De ce ei?
Printre aceștia se numără, din punctul meu de vedere, Elif Șafak (Shafak), Ahmet Altan, İhsan Oktay Anar, Mario Levi, Ayfer Tunç, Ayșegül Devecioğlu, Sema Kaygusuz, Latife Tekin, Burhan Sönmez, Ahmet Ümit. O listă lungă și, totuși, prea puțin dătătoare de măsură. Literatura turcă contemporană este foarte diversă și la fel de surprinzătoare. Fiecare dintre autorii amintiți mai sus își are particularitățile și unicitatea sa, care-l fac demn de citit, de urmărit, de admirat. Sunt oameni care scriu pentru că au ceva de spus, care, tocmai din acest motiv, nu pot să nu o facă.
La ce lucrați acum, ce aveți în pregătire?
Tocmai am încheiat traducerea unei cărți de eseuri semnate de Orhan Pamuk și mă pregătesc să abordez pieptiș un roman de Ahmet Altan. Acestora li se adaugă, firește, diverse proiecte academice, aflate în gestație de mai multă vreme. Marele meu dușman a fost însă dintotdeauna timpul, care nu se lasă prea lesne domesticit!