Avanpremieră  -  Suplimentul de Cultura  -  

„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Contaminare, de Mihai Radu, care va apărea în curând în colecția Ego. Proză a Editurii Polirom.

– Fragment –

Dragă Anastasia

Titlu e-mail: Dragă Anastasia

Conținut e-mail:

Dragă Anastasia, acest mesaj este povestea unei crime.

Dacă vrei să-mi răspunzi pe parcursul seriei de mesaje, poți s-o faci, dacă nu vrei, nu. Nu este obligatoriu, nici nu cred că ai avea ce să-mi spui, e important pentru mine că le citești. Cât despre întrebările pe care cred că ai vrea să mi le pui de-a lungul acestei po­vești, am speranța că le-am anticipat. Vor fi și întrebări pe care nu le voi pune, însă asta doar pentru că nu pot răspunde la ele.

În prealabil, câteva cuvinte despre forma acestei povestiri, mărturisiri, anchete, cum vei dori să-i spui, este atât de puțin important. Nu știu câte mesaje îți voi trimite până când voi ajunge la sfârșit, deși să nu-ți imaginezi că la sfârșit, ca în filme, îți voi dezvălui numele criminalului. Mă rog, numele criminalilor. Să spunem doar că acum, anticipând, poate părea și complicat, și straniu ce scriu aici, motiv pentru care nu are rost să insist cu ceva ce încă nu știi. Nu am scris nimic în prealabil, nu am notat nimic, acum compun și eu povestea în întregul său. Mai mult decât atât, nu am scris în ultimii 25 de ani mai deloc. Nu am avut de ce. Cel mult o listă de cumpărături – de câteva ori doar și pur întâmplător, pentru că, altfel, fac listele pe telefon. Înțelegi ce spun. Nu sunt obișnuit să pun eu cuvintele pe o pagină goală, țintind spre acel puzzle care ar trebui să reprezinte imaginea din mintea mea despre cele întâmplate. Așa că te rog să-mi scuzi de pe acum greșelile, de orice fel ar fi ele. Mă voi strădui să fiu cât mai direct și cât mai limpede cu putință.

Acestea fiind spuse, îți prezint primul episod: Litochoro, Grecia.

Anul trecut eram în Grecia, în localitatea Litochoro, un oră­șel în sudul provinciei Pieria, la poalele Muntelui lui Zeus, loc în care, ce să vezi, există un ochi de lac alimentat din munte de câteva pâraie, care se numește Baia lui Zeus.

E un oraș de piatră, cu clădiri vechi și oameni liniștiți care trăiesc exclusiv din turism. La zece kilometri de Litochoro e marea. Eu lucram ca barman la „Olympus Resort“, un stabiliment de 3 stele, la nici o sută de metri de plajă. Pe scurt, făceam cafele și câteva cock­tailuri, îmi plăcea să urmăresc cu privirea cuplurile care stăteau la piscină, îmi plăcea lenea de la prânz și fierbințeala soarelui care amorțea totul. E ceva aproape religios în orele lichide și amorțite deopotrivă de la prânz, când digestia turistului se contopește cu liniștea albastră a mării. Iar căldura fixează toate culorile pe aceas­tă imensă fotografie.

La sfârșitul programului mă iubeam cu Lucia, o italiancă mică și negricioasă care după o lună de întâlniri ar fi vrut să ne mutăm împreună. A trebuit să-mi inventez o soție în Franța. Ba chiar am făcut o pasiune din a-i povesti Luciei cum e viața mea cu Adela. Da, Adela mi-a venit în minte. Iar pe copii, pentru că aveam doi băieți cu Adela, îi chema Alberto (da, știu, Alberto?) și Alex. Ce căutam în Grecia ? E mai complicat, draga mea Lucia, cândva îți voi spune întreaga poveste. Așa i-am zis. Până atunci însă, o să-ți povestesc despre Paris. I-am povestit. Stăteam până noaptea târziu pe plajă, înotam goi, fumam iarbă, priveam cerul, iar ea îndruga tot felul de prostii de la job, dispute, certuri cu clienții, gelozii între angajați, probleme cu banii și altele – o confruntare atât de evidentă și de înduioșătoare între nemurirea acelor locuri și oamenii care se agită ca niște furnici. În schimb, povestea ei de viață ne ocupa foarte puțin timp, pentru că era o poveste scurtă și lipsită de orice suspans. Nu ca invențiile mele. Singurul ei avantaj era acela că era adevărată. Lucia venise cu maică-sa din Italia, bunicii din partea mamei fiind greci. Moșteniseră o casă în Ano Milia, o localitate mică ceva mai la nord de Litochoro. Lucia avea 25 de ani, nu îi plăcuse niciodată școala, în schimb avea o slăbiciune pentru bărbații maturi. Diferența de vârstă dintre noi era de 17 ani. În orele libere, în zilele libere, încercam să o educ pe Lucia și odată cu ea să mă educ pe mine însumi.

Să spunem că eu venisem în Grecia ca să îmi schimb cu totul modul de viață. Să spunem că venisem în Grecia ca să devin altcineva. Lucia dragă, i-am zis, să știi că amândoi suntem niște proști. Eu, unul cu mai multă experiență de viață – dar experiența, la proști, e cu atât mai dăunătoare. Draga mea Lucia, știi ce este curentul electric? A râs draga mea Lucia, carnea ei tânără, proaspătă, pielea ei bronzată și ochii sclipitori erau atât de greu de contrazis, încât am râs și eu. Am întrebat-o dacă știe ce s-a petrecut în timpul Evului Mediu în Europa. A râs din nou, am râs și eu din nou, a vorbit ceva despre călugări și regi, de­spre Inchiziție. I-am spus că dacă ne răpesc extratereștrii ca să afle de la noi secretele civilizației uma­­ne, nu vor afla nimic, suntem niște idioți. Am sfârșit acea seară făcând sex pe plajă, am stat apoi întinși pe șezlonguri, cu ochii în­dreptați spre cer, acolo de unde aveau să sosească extratereștrii care urmau să extragă din mințile noastre mici secretele omenirii.

Eu știam, știu, datorită forma­ției mele și profesiei din care trăiesc, ca să zic așa, câte ceva din zona științei. Am luat-o și pe Lucia în programul de antrenament cultural, ne-am apucat să citim pe Internet, cot la cot, istorie (așa, haotic, cum făceam și eu), plecând de te miri unde și apoi mergând mai departe, din link în link, ca și cum timpul trecut ar fi o mare sau un ocean. Oameni și evenimente, apariția vieții pe Pământ, Mesopotamia, câte ceva despre rinichi sau nevroze, automobile, viruși, papuași. Erau seri în care ne gândeam împreună la oamenii care au trăit, care au avut și ei, ca și noi, impresia că există cu o intensitate atât de mare cum nu a mai existat nimeni până atunci. Și totuși. Odată Lucia a plâns, copleșită de toată existența trecută, de atâtea vieți și atâția oameni care au trăit, și-au imaginat tot felul de chestii și în final au dispărut cu totul.

Chiar mă gândeam că aș pu­tea să trăiesc așa pentru restul vieții – soare, bere, iarbă și Lucia. O Lucia oarecare.

Lucia m-a părăsit, după ce mi-a mulțumit „pentru tot“ în felul ei atât de sincer și m-a implorat să rămânem prieteni, și după ce mi-a spus că s-a culcat cu un manager de la o discotecă din zonă. Am întrebat-o câți ani are tipul. Mi-a spus că 60 de ani.

Probabil că te întrebi ce nai­ba povestesc aici.

CARTEA

Anastasia se ocupă cu documentarea poveștilor adevărate prezentate în emisiunea TV Vino să vezi! și se pomenește pe neașteptate implicată într-o istorie tenebroasă, petrecută la Orșova, în noaptea de 18 decembrie 1989, în pragul Revoluției. Rareș este ofițer al Serviciului Român de Informații, învingător în lupta cu kilogramele, angajat în misiunea „Not Found 404“ și moștenitor al bunurilor soldatului francez Claude Bourdin, mort în 1915, la 18 ani, în Primul Război Mondial. Nu se cunosc. Amândoi vor intra într-un joc al paralelelor trasate prin alte paralele, respectând o stranie geometrie a vieții, în care toate întâmplările lumii trimit codat la toate întâmplările lumii, influențându-se una pe cealaltă. Contaminare. Acest joc, independent de voința lor, dă naștere unui thriller pasionant ale cărui personaje, aflate în aparență la distanță în timp și spațiu, reușesc să dezlege o enigmă. Fiindcă totul se leagă cu totul, iar faptele de omor nu se prescriu niciodată.

„Contaminare este un thriller sub formă de puzzle: trei vieți, trei povești, trei anchete care culisează și se unesc ca un mecanism perfect. Însă, dincolo de construcție, romanul devine o scriere de vârf a literaturii contemporane prin două atuuri pe care Mihai Radu le joacă impecabil. Primul este stilul, precis și elegant ca desenul unui instrument japonez. Al doilea este capacitatea de a explora medii — înainte de toate, mediul ocult al serviciilor de informații — și de a da viață unor personaje memorabile și reprezentative. Contaminare poate fi descris ca un speed dating cu România de azi, la sfârșitul căruia cititorii se vor simți satisfăcuți, avizați și melancolici.“ (Mihai Iovănel)