Nu mă pot concentra să scriu despre filme. Ieri l-am îngropat pe Miorțăilă, motanul meu. Îl aveam de 16 ani. A apărut în curtea doamnei Naum în 2003, la doi ani după ce a murit Gellu Naum.
Era deja matur, slab și ascuțit la față („ca lupta de clasă“, îi spuneam). De fapt, ne cam speria. A stat câteva luni în fața ușii, încercând să intre, cu o tenacitate care ne-a făcut să ne întrebăm ce e cu el, cine l-a trimis. Când doamna Naum a hotărât să se mute din Petre Crețu, era îngrijorată cine-l va hrăni, așa că am spus că-l iau eu (deși la 31 de ani nu-mi puteam asuma nici măcar responsabilitatea propriei ființe). Îmi plăcea, dar nu mă înnebuneam după el, l-am luat pentru ea. Îl mângâiam mult (o dată a fost atât de fericit, că m-a mușcat de cap), iar când plecam se urca pe stâlpul porții și voia să vină cu mine.
Cristian Mungiu (cu care eram amică pe atunci) a venit cu mașina și m-a ajutat să-l duc în garsoniera din Drumul Taberei. Când s-a văzut în pat, Miorțăilă (nume pe care i l-am pus cu ajutorul doamnei Naum, pentru că era foarte vocal) s-a acomodat instantaneu. Dorința i se împlinise. Îi spuneam unui prieten: „Tot ce vrea e să-l ia cineva în casă, să-l iubească și să aibă grijă de el“. „Și eu la fel“, mi-a spus prietenul.
Și-așa Iulia, care nu putea fi legată de piciorul mesei, a devenit treptat responsabilă. A învățat să nu se mai sperie când îl scoate din bloc să-l ducă la medic (fiind probabil abandonat, era panicat la fiecare ieșire și mă panica și pe mine). Am învățat să-mi controlez frica în general. Când a făcut diabet patru ani mai târziu (ne mutasem într-o garsonieră de 16 metri pătrați ca să am bani pentru orele de zbor și a fost stresat), l-am făcut bine în șase luni (după ce ne-am mutat) cu ajutorul lui Lucian Rugină, fratele regizoarei Iulia Rugină, care mi-a făcut program pe ore pentru luat glicemia, hrănit și făcut injecția cu insulină. (Noroc că lucram de acasă.) Îmi era tot timpul teamă că-i fac prea multă insulină sau că-i va crește glicemia peste noapte. Coșmarul a luat sfârșit când, simțind că se face bine, nu m-a mai lăsat să-l înțep în ureche. Și-așa a fost. (Numai la pisici se remite diabetul.)
Struviți, gastrită, insuficiență renală ș.a., pe toate le-am dus foarte bine. Vă vine să credeți că se învățase să facă pipi la comandă? Îi spuneam că trebuie să facă și în cinci minute se ducea la tăviță. Un medic a spus odată că are un om înăuntru. Dar constant avea câte ceva, am și ajuns la concluzia că e psihosomatic și că asta e modalitatea lui de a mă ține legată. Într-o vară a văzut că-mi fac rucsacul pentru mare și a făcut cistită. În consecință, mi-am restrâns deplasările.
Avea mare fler la oameni. Dacă l-aș fi ascultat, nu m-aș mai fi legat la cap cu cel care-l umplea de nervi (de câte ori venea, mieuna isteric în fața oglinzii) și l-aș fi păstrat pe cel pe al cărui piept dormea (deși abia-l cunoscuse). Cu toate astea, era posesiv.
Responsabilitatea mea pentru el, responsabilitatea lui pentru sine și iubirea lui necondiționată m-au făcut să am curaj să lupt și eu pentru visul meu odată ce l-am găsit, deși nimeni nu-mi dădea vreo șansă. Cele mai fericite momente erau când veneam de la zbor și adormeam cu el pe picioare. Nu m-a deranjat să fiu „the crazy cat lady“, să prefer să fac sărbătorile „singură” (cum spunea maică-mea) sau să fiu „infirmieră la motan, mai bine îmi iau un bărbat schilod“ (cum mi-a zis odată Andrei Ujică, dar l-am iertat). Nu lipsea nimeni de lângă noi și, de câte ori era un moment greu, spuneam că poate să (mi) se întâmple orice. Dacă Mutzi e bine, totul e bine.
În ultima seară am pus muzică și am stat liniștiți, cum stăteam noi. Eu am tricotat, iar el a moțăit lipit de mine. A murit din anestezie, atât era de slăbit, injecția letală n-a mai avut sens. Nu mi-am imaginat că a tras atât de mult. Cu o singură excepție (Mami, instructorul meu de zbor), n-am văzut la un om atâta forță să lupte pentru viața lui.
Așa că atunci când am văzut A Street Cat Named Bob (2017), filmul lui Roger Spottiswoode, cu Bob și James Bowen, adică motanul vagabond și omul pe care l-a pus pe șine, am înțeles perfect cum stă treaba. Nu eram nebună (degeaba). Se pare că există spirite protectoare, îngeri sau cum vrem să le numim care vin ca animale sau păsări (nu doar oameni) și ni se vâră cu de-a sila în viață ca să ne ajute să învățăm ce trebuie. Ca armăsarul fermecat din basme. Ele ne aleg și au grijă de noi, nu invers.
Dar deocamdată e foarte-foarte nasol și nu știu ce voi face cu această iubire dată & primită. Cum l-am îngropat, s-a făcut frig și au început să bage căldură în calorifere. Am pus pilota. S-a schimbat anotimpul. Va dura mult până când tot ce a fost va deveni translucid.
Un comentariu
Va rog sa-i dati o sansa unui alt Miortaila. Sa micsoram, macar cu o picatura, raul imens pe care oamenii il fac animalelor, intentionat sau prin indiferenta.