Noi venim din timpul acela din care nu am mai putut să evadăm și să evadăm nu putem nici acum, când toate granițele s-au prăbușit, noi venim din anii aceia de aur de când toate poveștile aveau final fericit.
Mâna dictatorului alungase finalurile nefericite, mâna dictatorului șterese biserici, bulevarde, cartiere, orașe, mâna lui mângâia orfanii și semna tratate de pace în Orientul Mijlociu, mâna lui era sărutată și căutată, mâna lui dirijând coruri, mâna lui arătând calea, înainte, tot înainte!, mereu înainte!, să facem mai mult și mai bine, noi am crezut în basme și în baliverne și în libertate și în dreptate și chiar în iubire, poeții fără talent îi lăsau la picioare ode și atunci ochiul său era ochiul unui tigru și bunătatea inimii sale era neîntrecută și uite că deasupra noastră clocotea ura care în iarna aceea l-a dus în fața plutonului de execuție, noi venim dintr-un dictator și o crimă justificată și Dumnezeu încă nu ne-a iertat, cântând construiau părinții noștri și părinții părinților noștri raiul socialist, tragedia, farsa, tragedia, farsa, tragedia, raiul socialist e un lagăr ca toate lagărele, mâna lui obligând pruncii să se nască, mâna lui lepădând prunci, mâna lui întinzând poporului o sută de lei, mâna lui așezând peste creștetele noastre o binecuvântare de gheață, nu, noi din timpul acela n-am putut să mai evadăm, chipul său, în școli, în birourile micilor funcționari, în birourile miniștrilor, în redacțiile ziarelor și televiziunii publice, chipul său cu o singură ureche, ca pictorul acela care genial și nebun, chipul său în mișcare, pe șantiere, în fabrici, în uzine, în cantine studențești, în subteran, pe sub marele oraș, în catacombele metroului și la malul mării, marea e neagră și el botează vasele noastre, plecați și cuceriți lumea!, și marea e neagră, și cerul e negru, plecați și cuceriți lumea!, și corurile elevilor și siderurgiștii și minerii și oaspeții de peste hotare și cadrele de nădejde ale securității și cadrele de nădejde ale armatei și carnea din galantare, pregătită special pentru vizitele de lucru ale conducătorului și congresele și aplauzele și monstruoasa singurătate a palatului său neterminat, această minunată primăvară pe care o trăim în veac, noi ducând mai departe visul străbunilor, mâna sa salutând poporul, mâna sa tot mai încărcată de glorie, mâna sa care alungă dușmanii și șterge culorile, anii stadioanelor pline și trupurile noastre scriind numele său, numele său din copii, numele său ridicat către cer și inima sa moartă din care a curs tot sângele nostru, inima unui dictator crud și josnic, ca toți dictatorii.
Jos, oamenii și micile lor întâmplări, el a iubit-o, ea nu l-a iubit, el i-a spus câteva cuvinte frumoase în care credea mult, ca un tânăr, ea l-a crezut și i-a dăruit la schimb o tăcere, apoi s-a măritat cu un inginer horticultor, noi veneam din timpul când el trebuia să urce în ceruri și să ia de acolo luna și să lase un loc gol în ceruri și să se întoarcă, așa, cu luna la subțiori și să îi întindă luna pe o tavă de argint, iar ea să o refuze grațios, vai, dar nu trebuia!, și au trăit fericiți, ea și celălalt, inginerul horticultor, până în zilele noastre, așa se povestește, fără să fie adevărat.
El știa să facă din mâinile lui obiecte care înainte nu cunoscuseră viața, el a umplut pământul cu mici oale de lut și măsuțe pentru cafea și scaune ca pentru pitici. Ea învăța limba portugheză, de câte ori simțea că nu mai suportă, nu mai suportă!, ea repeta de opt ori cuvântul solarengo, cuvântul solarengo înseamnă însorit, solarengo, solarengo, solarengo, solarengo, solarengo, solarengo, solarengo, solarengo, și cerul se ștergea de nori, ca într-un teatru de păpuși când o mână care nu se vede lua norii și timpul era din nou îndurabil, toți avem micile noastre cuvinte secrete, solarengo, de opt ori numele tău și viața se liniștește ca un cord primind vestea cea bună.