N-aș putea spune cum arăta fata și nici măcar cum o chema. Mi-a plăcut pentru că nu era de pe la noi. Venise cu părinții, de la oraș. Vorbea altfel decât prin părțile noastre și asta îi dădea o aură aparte. M-am chinuit să-i intru în grații, dar nimic.
Parcă nici nu existam pentru ea. Aruncam cu mingea prin preajma ei. Dimineața veneam primul și-i opream cele mai apreciate jucării. Le lua fără să se uite la mine, fără să-mi mulțumească măcar. Și cu ce credeți că am cucerit-o ? Alături de grădiniță se construia nu mai știu ce chestie. Ne mai jucam pe-acolo, mai vorbeam cu muncitorii. Pe mine mă fascina aparatul de sudură. Intram într-o încăpere întunecoasă, după muncitorul cu vizieră de cavaler – asta mi se părea mie că e masca de sudor, după cum văzusem într-o carte cu poze – și mă uitam la scânteile sudurii. Îmi plăcea că, multă vreme după ce ieșeam, nu mai vedeam aproape nimic. Îmi rămânea în memorie doar o pată luminoasă care-și schimba culorile. Și, cu descoperirea mea miraculoasă, m-am dus direct la fetiță:
— Vrei să ne uităm la sudură?
N-a înțeles despre ce e vorba, însă mi-a răspuns cu un da hotărât. Ne-am luat de mână, am ajutat-o galant să treacă grămezile de moloz, până în camera cavalerului sudor. Jocul cu privitul sudurii i s-a părut și ei din cale-afară de grozav. Nu știu cât am privit la sudură, dar asta părea că ne-a legat pentru totdeauna. Când am ieșit, pata multicoloră ne juca în fața ochilor și noi ne prăpădeam de râs. Până să plecăm acasă, ni s-au umflat ochii și ne curgeau lacrimile întruna. Am stat vreo câteva zile în pat, cu un bandaj din cartofi în jurul ochilor. Idila n-a durat prea mult. Din păcate, părinții fetei s-au mutat repede înapoi la oraș. Nici o iubire nu-i veșnică. Cu atât mai puțin prima.
***
O seamă de vecini sunt adunați la noi la televizor, că ei n-au așa ceva la casa lor. E cumva ca la cinema, numai că nu tăiem bilete. Popor întins și pe jos prin încăpere, eu calc desculț pe-acolo. Am trei ani, sunt îmbrăcat doar în chiloți și maiou, mă doare la bască. Aproape toți, mai ales femeile, mă întreabă câte ceva drăgăstos, țuguindu-și buzele. Nici nu-mi pasă ce. Îmi place doar că-s oameni mulți adunați la noi. De-afară se aude un huruit, tremură oleacă și casa. „Trece Faflicher cu camionul“, se apucă să explice mama, dar tremurul se face și mai mare decât dacă ar fi stârnit de un camion. Aud păpușoii huruind pe scândurile din pod. „Cutremur!“, urlă unul și o chișcă afară. Tata mă înșfacă de spate, de maiou, ca un leu care-și înhață puiul, și mă scoate în aer liber. Apoi se întoarce să salveze televizorul, pe care îl așază lângă mine. Câinele nostru, scăpat din legătoare, urlă ceva mai încolo. Nu știu de ce, dar eu mă simt foarte înviorat, vesel. Mama mă îmbracă, mergem până la bunica. Ea spune că a fost un dezastru cutremurul ăsta, i-a vărsat un lighean de făină peste picioare. Apoi trecem pe la un vecin să vedem cum e. Ăla povestește că, prin somn, nici n-a crezut că-i cutremur, ci scroafa lui de două sute de kile, care se scarpină de perete. Ne întoarcem acasă. Tata zice că sigur au murit mulți oameni la oraș.
***
Noaptea târziu – am vreo 12 ani –, tata vine de la pescuit cu un rucsac întreg de pește. Cică el n-a prins nimic cu undița, de aceea s-a băgat în păpuriș, poate are mai mult noroc acolo. Și-a avut. A găsit un rucsac plin cu pește, pe o plavie. S-a uitat stânga-dreapta, nu era nimeni. L-a luat și a venit acasă. Mama răstoarnă peștii într-un lighean și începe să-i curețe. Fără vreun semn, fără vreo bătaie în ușă, intră în casă la noi un nebun: „Bă Pavele, dă-o dracu’, să știi că-i rucsacul meu. Îl vreau înapoi, plus șalăul ăla mare. Atât. Restul nu mă interesează“.
***
Dimineața devreme – am vreo 16 ani –, mă culc obosit de atâta uitat la televizor, după fuga lui Ceaușescu. Ațipesc. Apoi aud niște urlete afară. Ies să văd cine-i. E dom’ profesor Nicu lu’ Costin, fluturând un steag găurit: „Haaai la Revoluțieeee! Oameni buni, libertateee! Ieșiți cu mine la Revoluțieeee!“. Mă uit de-a lungul drumului, abia văd, e încă întuneric, dar n-am nici un dubiu: e singur cuc.