Nu sunt un ascultător disciplinat de muzică. Lista mea de audiții pare plagiată după bibliografia lecturilor unui poet ușor bețiv, cu mare succes la femei, a cărui cameră de lucru – vizitată odinioară – semăna cu o gară pentru doi sau mai mulți călători, nici unul prea lucid.
Premisele fiind astea, mă gândeam ca după articolul precedent, provocat de Helloween, să revin la nesăbuita mea slăbiciune actuală, Foals, care tocmai a editat partea secundă a superbului disc Everything Not Saved Will Be Lost. Sau, de ce nu, să deschid altă sticlă de Jack Daniels, stimulat de suculentul spectacol dat de Joe Bonamassa și trupa sa pe scena de la Sydney Opera House, o înregistrare audio pritocită vreo trei ani, „trasă“ deunăzi pe CD. Toate au trecut în rezervă când, la o zvâcnire de axon – stârnită, pasămite, de frizura și figura premierului britanic Boris Johnson –, m-am întrebat ce se mai aude cu nebunaticii englezi Toy Dolls. Oi! Unde mi-a stat mintea atâta vreme? Bucuria că au definitivat și pus în vânzare al treisprezecelea disc de studio e umbrită de așteptarea LP-ului comandat online. Bucuria MP3-ului informativ arde însă așteptarea, iar site-ul thetoydolls.com îmi îndulcește penitența.
După ce-am scris cuvântul „penitență“, m-am oprit îndelung, meditând la situație. Iată-mă-s, orice aș spune, „tinerel“ spre 64 de ierni, râvnind la un disc de vinil cu muzică punk! Retrăiesc febrila nerăbdare de la 19 toamne, când umblam năuc prin magazinele bucureștene să găsesc noul LP Phoenix, anunțat oficial, dar nedistribuit încă. Mă incitase cineva care pretexta că-l văzuse; neavând bani, pesemne, nu-l cumpărase. Pot înțelege că nu am evoluat deloc? Îmi lipsește simțul (auto)critic? Responsabilitatea e un domeniu paralel cu mine? Mă comport inadecvat vârstei? Am ajuns cumva pastișa celui care am fost? De-a ce – sau cu ce – mă joc? Om de spectacol nu se poate spune că mi-s, așa că nici pretenții artistice nu am. Atunci? Las-o așa, cum a căzut, îmi șoptește, trăgându-mi o palmă imaginară pe urechea stângă, vocea subconștientului presupus a fi alter-egoul – de nu pseudonimul – meu.
Episode XIII (2019, Secret Records/ Randale, CD & vinil) (înregistrat la Londra & Newcastle, în componența: Olga, chitară, voce; Tommy Goober, bas, voce; The Amazing Mr. Duncan, tobe, voce) vine la aproximativ șapte ani după – și cu mai puțină furie energizantă decât – The Album After The Last One (2012, aceeași componență, aceleași firme editoare). De la prima examinare, cu versurile dinaintea ochelarilor de vedere puși pe nas, pot scrie că Episode XIII nu e mai prejos decât precedentele 12.
Conștient că dau dovadă de-o impardonabilă subiectivitate, afirm impertinent că este cel mai bun album ascultat de mine anul acesta. Sună proaspăt. Transmite o senzație formidabilă de tinerețe (lămurirea în paragraful precedent). Băieții ăștia parcă au descoperit secretul veșnicei juneți iconoclaste și, având o educație muzicală mult peste media rockerilor activi sau decedați, dau cu flit poncifelor showbiz, luându-și cu modestie și autoironie partea. Eu nu știu o trupă mai acidă, mai nonconformistă, mai cinică, și totuși mai atractivă, mai plăcută la audiție, mai antrenantă decât Toy Dolls. Parodia, jocurile de cuvinte, veselia contagioasă a „poveștilor“ cântate și a inserturilor în discursul sonor impecabil sunt arme din arsenalul generos gestionat de Michael Algar, alias Olga. Dincoace de substanța subiectelor abordate – serioase flecăreli de mahala (sic!) –, se găsește abilitatea interpretativă. Algar etalează în joacă virtuozitatea unui chitarist de mare clasă. Lejeritatea cu care abordează partitura destinată oricărui instrument este însoțită de o permanentă (auto)persiflare, în bună manieră punk (re-sic!), fapt ce-i risipește șansele să ocupe locul meritat în ierarhia genului. Presupun că el însuși nu dă doi bani pe chestia asta.