Ca sa nu ma surp sufleteste de tot, m-am agatat si eu de ce-am avut la indemina: m-am tinut cum am putut de programul Okinawa, pe care incerc sa-l urmez de peste zece ani. Reusesc asa-si-asa, fiindca oameni sintem, nascuti in patria noastra, Romania, nu intr-o insulita din arhipelagul Ryukyu. Zimbiti linistiti: si mie imi vine uneori sa ma iau peste picior, cind stiu ca una-i sa te nasti de generatii in zona cu cea mai mare longevitate de pe glob, si alta sa ai in baza de date bunici si parinti care-au capotat pe la 60 de ani. Ca una-i sa o tii toata viata la trap pe piscurile sanatatii, si alta sa-ti fi facut praf in tinerete, din inconstienta ori prostie, si caroseria, si carburatorul. Plus culbutoarele.
Dar mi-am spus ca niciodata nu-i prea tirziu si, fara sa-mi fi impus nimeni nimic, am inceput sa ma iau dupa megabatrinii japonezi cit m-au tinut puterile si vointa. Adica nici prea-prea, nici foarte-foarte. Si? Aflati ca, teleap, teleap si apoi vrrruum, am ajuns sa ma simt ca un oldmobil cu dinam de Ferrari.
Fireste ca mi-ar placea sa apuc niste zile ferice, precum centenarii zglobii si harnici de pe insula, sa ma avint intr-o noua studentie la 96 de ani, cit are doamna Grace Ledger din Selsey (West Sussex) – atentie: cu mari probleme de vedere, dar fidela okinawista; sau sa ma pregatesc de aniversarea celor 99 de ani la Filiala scriitoriceasca timisoreana, cum o sa faca peste o saptamina poetul Anavi Adam, si el, in felul lui, tot cu un soi de stil Okinawa presarat in fire. Sau sa primesc, la 90 de ani, in aplauze, diploma de cetatean de onoare al orasului, ca Mihai si Mariana Sora, mai vioi si mai plini de energie decit toata asistenta. Dar cel mai mult mi-as visa sa dau lovitura in proza la 84 de ani, ca Nina Berberova la Actes Sud sau sa ma retrag pe strada Cozia din Timisoara cu prietenii, ca Marguerite Yourcenar pe o insula in Pacific cu secretara si apoi s-o iau teleleu, tot ca ea, pe la 80 de ani, prin Japonia, Thailanda si Grecia. Numai ca doamnele astea scriitoare erau destul de tinere cind au compus Acompaniatoarea sau Memoriile lui Hadrian. Basca, nu stiu de ce, dar cred ca ignorau aristocratic regimul Okinawa. Enfin.
Programul cu care presimt ca v-am ametit l-au cules savantii stind de vorba si observindu-i pe sutele de gigabatrini superactivi si hipervioi din insulita japoneza. In fond, e chiar felul simplu ca bunaziua in care ei o duc de veacuri si care, pe linga multe altele, se cam invirte intelept in jurul lui 7. Deci ce-i de facut zilnic? (Am cules cu bold, ca sa retineti mai bine.) Sa mergi 7 kilometri pe jos, ninge, ploua, tuna, fulgera; sa maninci sapte feluri de fructe si sapte feluri de cereale sau de legume; sa dormi noaptea sapte ceasuri; sa rizi de macar sapte ori (repet: intr-o zi, nu intr-o luna); si, obligatoriu, sa-ti treaca prin minte si suflet sapte ginduri bune. Ati birui? Daca nu v-am plictisit si daca saptamina viitoare n-o sa ma doboare vreo viroza ca sa-mi reteze din trufie, o sa va spun cum am infrint eu. Macar un riset sper sa va smulg.