Am nimerit accidental într-o sală de cinema unde rula o versiune dublată. Sunt împotriva acestui sistem de-a transla dintr-o limbă în alta, dar cum era prea târziu să părăsesc incinta, am decis să folosesc situația ca pe o oportunitate de-a vedea/ auzi cum se face dublajul și de-a scrie despre subiect.
Din fericire, România nu este printre țările care apelează la această formă de traducere în proporții masive. Se întrebuințează doar când e vorba despre producții ce se adresează copiilor, dar și aici am observația că puștii de azi încep să citească de pe la 5 ani; iar pentru cei aflați încă sub această vârstă, deși părinții sunt foarte ocupați, urmărirea originalelor ar putea deveni un minunat prilej de a petrece timp și de a discuta cu micuții, cu un control mai clar asupra a ceea ce văd, fac și înțeleg ei.
Dublajul, postsincronul în termeni tehnici, este o fază succesivă turnării, care a apărut odată cu filmul vorbit. Pentru a depăși barierele lingvistice, în zorii sonorului se filma, în aceleași decoruri, cu actori de limbi diferite, ajungându-se uneori la câte 7-8 variante originale. Unii preferau să învețe fonetic replicile, precum celebrii comici Stan și Bran. Nici una din aceste formule nu era ideală, motiv pentru care s-a și renunțat rapid la ele. Întrucât în filmul mut ceea ce conta era înfățișarea actorilor, în producțiile vorbite înlocuirea unei voci cu alta din rațiuni artistice a fost ceva obișnuit multă vreme.
Vocile fără chip au fost utilizate frecvent în musicalurile de odinioară. Natalie Wood nu cânta ea în West Side Story și nici Audrey Hepburn în My Fair Lady, ca să dau numai două producții iconice. Părțile muzicale erau susținute de Marni Nixon, o soprană care și-a împrumutat ani la rând vocea, inclusiv în anii ’90 în desenul animat Mulan.
Se poate întâmpla să repete câteva ore
Se recurge la vocile fantomă și pentru mici ajustări pentru care, filmările odată încheiate, vedetele nu mai au timp. Jessica Gee-George și Grant George sunt actori de voce specializați în imitarea vocală, iar cuplul e angajat des pentru asemenea adăugiri. Cate Blanchett și Owen Wilson sunt printre starurile cărora le-au împrumutat câteva replici. Acum sunt cunoscuți în industria de gen, dar la începuturi participau la castinguri ca mulți alții, trimițând înregistrări audio, în vederea selectării.
Postsincronul se face într-un studio specializat, cu filmul în față, alături de regizorul de sunet. Pentru câteva cuvinte, exclamații sau onomatopee care trebuie drese, se poate întâmpla să repete câteva ore. Actoria de voce e o specializare care necesită calități înnăscute și exersate. O îmbrățișează artiștii ce nu au reușit în filmul mare și s-au refugiat într-o nișă profesională care îi ține în anonimat, dar le oferă șansa să-și plătească facturile.
Dublajul ca formă de tălmăcire se practică la scară mare în multe țări europene. Germania este lider pentru spațiul germanofon (inclusiv Austria și Elveția). 52 la sută dintre actori activează în domeniu, unii devenind voci oficiale ale unor vedete. Timmo Niesner, de pildă, e Elijah Wood în germană încă din 1999. Franța este și ea adepta dublajului. Din 1995, însă, în Hexagon e obligatoriu ca numele actorilor care fac asta să fie scrise pe generic. Ca o recunoaștere a contribuției, dar și din rațiuni de drepturi de autor. Italia este un alt perimetru unde dublajul pentru marele și micul ecran cunoaște proporții substanțiale. Printre practicieni s-au numărat Alberto Sordi și Nino Manfredi, ulterior devenind cunoscuți și ca actori la vedere. În peninsulă, Emmilio Cigoli e liderul absolut, cu peste 7.000 de filme (între 1936 și 1980), iar la actrițe e Lydia Simoneschi (în 40 de ani de carieră a fost glasul pentru Bette Davis, Sophia Loren, Ingrid Bergman etc.).
Îndeletnicire ce oferă oportunități multor artiști
Uneori, distribuitorii și realizatorii au ei înșiși pretenții incluse în contract în privința distribuțiilor de voce, dar de cele mai multe ori decizia îi aparține directorului de casting sau regizorului, componenți ai unei echipe care se îngrijește de traducere, adaptare la imagine, ton, ritm și toate celelalte detalii, pentru ca imixtiunea în creația originală, căci e o imixtiune, să fie cât mai mică.
Din fericire, sunt încă multe culturi unde se recurge cvasi-exclusiv la subtitrare, precum Marea Britanie, țările nordice, țările balcanice, Portugalia etc. O formă originală de traducere e cea din Rusia, unde se face audio de doi interpreți, unul pentru actrițe, altul, pentru actori, care se aud peste vocile și sound-ul originale.
La noi, primul film dublat pentru cinema și televiziune pare să fie Babe, cel mai curajos porc din lume (1996). După ce în primii ani desenele animate Disney se auzeau în română cu un accent ardelenesc foarte pronunțat (firma ce asigura dublajul avea sediul în Transilvania), între timp multe firme de post producție s-au orientat spre această îndeletnicire care, da, oferă oportunități profesionale multor artiști.
De ce sunt împotriva dublajului? În primul rând, din motive estetice. O creație de personaj înseamnă și partea vocală (timbru, intonație, pauze sugestive, frazare, ritm al rostirii etc.), iar a încredința această componentă a construcției rolului unui alt actor decât cel care se vede pe ecran echivalează cu mutilarea creației. Cu atât mai mult când e vorba despre staruri, cu voci foarte cunoscute. Cum să-i dublezi pe Meryl Streep, Jack Nickolson ori atâția alții ca ei? E o interferență în drepturile de autor.
Un alt motiv solid ține de strategia de dezvoltare a capacităților cognitive la nivel individual. Într-o țară ca a noastră, cu un alarmant procent de analfabetism și analfabetism funcțional, a-i pune în situația să citească subtitrarea poate deveni un exercițiu benefic, alături de altele, în favoarea stimulării cititului. În plus, familiarizarea cu muzicalitatea unor limbi străine e și un factor de evoluție personală, care, în anumite situații, poate contribui la apropierea de alte graiuri și, de ce nu?, la exersarea lor.