Si mi-a placut si Johnny Depp, desi in general nu ma omor dupa cum joaca. Dar se pare ca stresul pus de faptul ca trebuia sa cinte pe ecran, pentru prima oara, l-a facut sa trateze mai relaxat, mai instinctiv secventele in care nu cinta. De multe ori aici Johnny Depp reuseste sa joace la miligram, in filigran, din vagi si rapide modificari ale expresiei faciale; sa spuna cu gura ceva, dar sa se contrazica cu ochii. E realmente foarte bun. Alan Rickman, in rolul judecatorului Turpin, mi s-a parut la fel de bun in detalii, desi pornisem cu ideea ca e prea potrivit pentru rol, lucru care, la o adica, poate fi o provocare pentru cine are curaj si inteligenta. (Ca si Timothy Spall in rolul sau, dar cit de simpatic e cind cinta…)
Cit despre Helena Bonham Carter, care a trebuit sa dea noua probe, desi e partenera de viata a regizorului, cred ca n-am vazut-o nicicind atit de mulata pe personaj, umanizindu-l probabil cu faptul ca a aflat in timpul filmarilor ca e insarcinata cu al doilea copil. De aici probabil instinctul matern care trece atit de definitiv ecranul, dupa ce umpluse toate cadrele. (Ma intreb insa cu ce memorie se va naste noul pui al cuplului, obligat sa fie „martor” al atitor gitlejuri taiate si al pivnitei cu o imensa masina de tocat si o soba cu furnal?)
Pentru ca da, si aici nu pot spune ca am savurat, se taie multe gitlejuri in film, foarte convingator, nu degeaba filmul e interzis la noi spectatorilor sub 18 ani. Aici mi se pare ca Tim Burton a exagerat, desi cred ca pot intelege ca avea nevoie de o contrapondere vizuala oripilanta la muzica extrem de frumoasa a lui Stephen Sondheim si la sentimentele frumoase de care, surprinzator, filmul nu duce lipsa, in ciuda atmosferei macabre, facilitate de CGI. Dar ar fi fost suficient sa ai unul, doua prim-planuri cu singele tisnind subtire si cu carnea proaspat taiata relaxindu-se brusc. Pe linga ca trebuie sa vezi aceste crime, mai trebuie sa si auzi corpurile pravalindu-se in pivnita, deci simtul ironiei mi se opreste in git.
Nunta lui Tuya e mult mai tihnit
Un alt film care a intrat pe ecrane in acelasi timp cu cel al lui Tim Burton mi se pare mult mai „vazubil”, adica mai tihnit si mai luminos. Este Nunta lui Tuya, filmul chinezului Quanan Wang, care a luat anul trecut Ursul de Aur la Berlin. Fata de goticul in CGI al lui Burton, chinezul vine cu o poveste simpla, spalata de vinturile uscate ale Mongoliei: o femeie care duce in spate nu doar gospodaria si copiii, ci si pe barbatul ei bolnav, a carui munca trebuie s-o preia.
Ideea de a divorta legal pentru a lua, tot legal, un barbat mai verde care sa poata munci pentru toti, inclusiv pentru a-l intretine pe barbatul bolnav, nu e doar o solutie logica in conditiile vietii aspre de acolo, dar si o sursa buna de comic (vezi pretendentii venind la petit). Filmul nu e o comedie pur-singe, dupa cum nu e nici drama suta la suta. Ar fi, asa cum imi place cind citesc prin caietele de presa, „comedie/drama”, cum e si viata. E atit de natural, incit te trimite cu gindul la un documentar. Si de aceea lucrul cu care ramii, fie ca „te rizi” sau nu, e acea invitatie foarte discreta la autenticitate, de care avem nevoie in general, nu doar pentru a face filme „misto”.