Interviu  -  Iulia Blaga  -  

Scris de Cătălin Mitulescu împreună cu prozatorul Radu Aldulescu (și cu aportul lui Alex Baciu), scenariul filmului Heidi (pe ecrane din 15 noiembrie 2019) urmărește cu maximă economie de mijloace un polițist (Gheorghe Visu) care în ultima misiune dinaintea pensionării se întâlnește cu o tânără prostituată (Cătălina Mihai) pe care trebuie s-o convingă să depună mărturie într-un dosar de trafic de persoane.

Heidi nu e un film social, deși fundalul e important. E un thriller psihologic sau un epurat “police procedural“, cum se spune în engleză, în care lucrurile nu stau însă cum bănuim, mare parte din adevăruri rămânând nespuse și personajele fiind în voia destinului.

Heidi e produs de Cătălin Mitulescu prin Strada Film și îi mai are în distribuție pe Octav Costin, Gabriel Zaharia, Bogdan Dumitrache, Cristian Bota, Ciprian Necula, Florin Zamfirescu, Ada Condeescu și Ana-Maria Ivan. Imaginea e semnată de Marius Panduru, cu care Mitulescu a colaborat la toate filmele sale. Filmul a avut premiera mondială în competiția Festivalului de la Sarajevo.

Revii în zona Loverboy, la o poveste cu prostituate petrecută la marginea societății. Ce te-a făcut să te întorci?

Ideea inițială a plecat de la un polițist care m-a ajutat în documentarea pe care am făcut-o pentru Loverboy. Trecuse de multe ori prin situații-limită, așa cum e cea din Heidi. Nu e vorba doar despre bine și rău, e vorba și despre cât poți să mai respecți niște reguli, când ele nu te ajută cu nimic și vrei ca viața ta să se schimbe, să începi altceva – așa cum vrea domnul Vișoiu (n.red. personajul interpretat de Gheorghe Visu).

Cum ai construit scenariul?

Am avut 40 de pagini de poveste cu care am început discuția cu Radu (Aldulescu). Era o poveste inspirată de personajul despre care îți spuneam mai devreme. Lui Radu i-a plăcut și asta m-a provocat. Îmi place mult cum scrie și, când i-am trimis scenariul, am mai scris 20 de pagini de anchetă. După ce le-a rescris, povestea a căpătat un aer care îmi plăcea foarte mult. Am reușit să mă despart de personajul inițial și a apărut domnul Vișoiu. Am început să-l văd mai bine.

În plus, varianta aceea avea o atmosferă grea și era mult mai încărcată narativ. Pe draftul ăsta, penultimul să-i zic, am lucrat pe urmă foarte serios cu Alex Baciu. Am tăiat în carne vie și cred că am ajuns la o formă bună de filmat, care avea ceva din simplitatea primelor 40 de pagini, păstrând în același timp și tot ce a adus Radu în poveste.

Spre deosebire de Loverboy, care era un love-story pe un fundal social, aici socialul e mai degrabă fundal pentru o poveste filosofică despre imposibilitatea de a avea Binele și Răul în concentrații distincte. La fel ca zloata în care ai filmat, Binele și Răul formează un fel de mâzgă.

E adevărat ce spui, dar mie îmi plac polițiștii pentru că ei par că știu să navigheze în această mâz­gă, după un manual pe care îl au. Iar cei experimentați, cum e domnul Vișoiu, ajung chiar la o anumită înțelepciune. El știe să umble, are experiență, provocarea pare atât de simplă. Lăsând la o parte binele și răul, pe care le deosebim fiecare cum putem, în acest film m-a interesat mai degrabă momentul în care cedăm.

De ce?

Momentul în care el cedează e un moment-cheie în lupta lor și mă emoționează foarte tare. Mă interesează și, în același timp, mă pu­ne pe gânduri. Trăim de un timp în orașe, în comunități și încercăm să păstrăm reguli, credem în bine, încercăm să vedem răul. Asta e o chestie destul de recentă, dar avem o istorie foarte lungă.

Îmi place să mă gândesc la perioada când eram vânători și trăiam în peșteri. Oare cum m-aș fi descurcat eu atunci? Ce relații erau între bărbați și, mai ales, ce relații erau între bărbați și femei? Cum se stabileau raporturile de forță? Ce arme se foloseau?

Ce alte provocări au mai fost?

Mai mult ca niciodată, a fost o decizie grea să aleg ce arăt și ce nu arăt din poveste. Sincer, mă bântuie și acum secvențele pe care nu le-am pus. Pe unele nici nu le-am mai filmat. În draftul despre care vorbeam, penultimul, erau multe scene la care am renunțat. Dacă le-aș fi arătat, mi se pare că l-aș fi redus pe Vișoiu, dar în același timp nu pot să spun că nu îmi pare rău că nu le-am filmat. Sunt scene care mi-au dat emoția pe care am avut-o față de poveste. Asta cred că s-a întâmplat și cu Visu, care a citit acel draft și cred că s-a speriat, deși acum nu mai recunoaște.

Ai scris cu Gheorghe Visu în minte? Are o capacitate extraordinară de a juca fără să joace. L-ai putea urmări două ore într-un film mut, de unul singur.

Nu am scris cu el în minte, dar de la un punct am fost sigur că numai el poate să facă acest rol. Trebuia să fie un pensionar cenu­șiu, obosit și senzual ca un adolescent. Cred că a reușit. Am lucrat foarte bine și sunt de acord cu ceea ce spui. Are un potențial extraordinar ca actor.

Ce calitate principală ai căutat în tânăra actriță care trebuia să-i dea replica și cât de greu a fost să o găsești?

În primul rând se numește Heidi – asta era deja o provocare, toți o știm pe Heidi. Când ne gândim la ea, vedem oițe blânde, munți și avem un anumit sentiment. Trebuia să fie credibilă pentru faptul că vine dintr-un mediu dur și să îmi lase ca o urmă, după ce se termină filmul, ceva din emoția pe care ți-o dă Heidi, fetița generoasă. Pe urmă am avut nevoie ca în film să fie o fată care, cu trecutul acela, are încă toate șansele. E curată în esența ei și e gata de viață. În plus, am căutat împreună cu Cătălina (n.red. Cătălina Matei) un anumit glam, aș putea spune, un personaj care să aibă strălucire, și ea a făcut asta cu o superbă naturalețe.

Unde ați filmat?

Am filmat în jurul Bucureștiului, pe linia de centură, în Fundeni, spre lac. Adică părțile cele mai interesante ale Bucureștiului primăvara, când se topește zăpada.

Spectatorul e în gardă când află că e ultima misiune a polițistului, știind din filmele americane că în aceste situații se întâmplă ceva rău. Cât de puternică a fost dorința de a lua prin surprindere spectatorul printr-o poveste eliptică?

A fost suficient de puternică, cred, am încercat să păstrez un echilibru, o ambiguitate care să neliniștească. În momentul în care știi, pierzi o putere specială. Sunt zone care sunt închise pentru cei care știu. Îmi place să cred că spectatorul se gândește la ce s-a întâmplat.

Cum a fost experiența de jurat la Cannes? Ai făcut parte în acest an din juriul de scurtmetraj și Cinéfondation.

Cannes-ul are și în culise o tensiu­ne foarte specială, diferită de cea pe care o simți când ești cu un film și ești alergat toată ziua. O tensiune a responsabilității amestecată cu o relaxare bine organizată, cu dejunuri ușoare și vinuri foarte bune. Atmosfera asta te ajută să te deschizi, să vezi filmele cu o privire foarte proaspată. E ceva foarte rafinat, dar, în același timp, foarte simplu. Oamenii ăia sunt încă super-îndrăgostiți de cinema.

Galerie foto