De mine a dat la o bere cu mici. Sau era numai bere?? S-a oprit ceasul in saptaminile cit Daniel a stat la Bucuresti asta-vara. Doar stop-cadre si papanasi cu brinza.
Trei oameni si-un Matiz pe strada Lizeanu. Knorr, supapa de urgenta, negociind cu niste cetateni ai strazii. Cind e vorba de lucrarile lui sau ale prietenilor, pentru Daniel cuvintul „imposibil” nu exista. „Mosule”, zice el, si se-mprieteneste cu secretare, vatmani, zugravi, sefi de clan rom. Da la rindea in rind cu ceilalti. Il asteapta pe primar cu orele-n parcare. Zice bancuri bune si politic incorecte. A mai si gresit in viata, asta e.
„Materializare”? Puah! Un nebun arunca o piatra si un sat de intelepti o cauta, asta face Knorr. Si asta cam e definitia artei. A artei de stinga. Nici macar n-o dematerializeaza; forma si fondul artei – e ca si cum ai goli o sticla si ai lasa apa din ea sa infiltreze lumea. O sticla in contur de Pieta si culori de Gioconda.
Daniel Knorr a reusit sa-mi deseneze altfel Bucurestiul. Desi o singura data m-am urcat intr-un tramvai-institutie. Sau de doua ori. De doua ori era sa fac cite-un accident de masina cu ajutorul lui. E retractil si pe alocuri isteric. Convins pina-n pinzele albe de ceea ce face, chiar atunci cind se-ndoieste. Nu „coopereaza” niciodata. Nu vrea sa fie celebru. Nu vrea sa devina capitol in enciclopediile de arta. E naiv, sentimental si ironic. Vede istoria unor oameni acolo unde altii vad doar gunoi. Are doua tari si nici o casa.
Blace, blace (asta e un banc…). Lucrarile lui Knorr ma emotioneaza la fel ca cele ale lui Gonzalez Torres. Daniel intelege.