Daniel Knorr, dimpotriva, este constant interesat in a submina acest sistem, a-l deschide catre fluxul potential infinit al lumii „reale”, in a aduce personaje sau locuri anonime in prim plan sau a expune mecanismele de functionare ale sistemului si caracterul de conventie al acestuia.
Pentru Daniel Knorr, lucrarile pe care le concepe devin importante in momentul in care intra in contact cu publicul, atunci incepe materializarea lor, de fapt un proces continuu la care publicul este nu doar partas dar si, intr-un fel, coautor. Publicul este cel care preia lucrarile invizibile, formindu-le, alcatuindu-le prin conversatii, texte, reflectii; publicul este cel caruia i se adreseaza invitatiile de pe care numele lui Daniel Knorr a fost taiat, artistul insusi asumindu-si o invizibilitate temporara, ca un mijloc de a crea posibilitatea unei ferestre in sistemul artei; tot publicul este cel care il poate intilni oricind pe Klaus, personajul care vine si pe jos, calm si indiferent la faptul ca pentru un moment poate ajunge subiectul unei expozitii sau al unui reportaj.
Iar in spatiul public romanesc, dominat de ierarhii si traditii imuabile, Daniel Knorr a reusit sa creeze pentru o luna, prin tramvaiele-institutii, o forma de manifestare vizibila a legaturilor imateriale care leaga publicul de institutiile care il reprezinta.
Lucrarile lui Daniel Knorr rezulta adesea din documentarea lor – astfel incit pentru cel care scrie despre artist devine aproape imposibila detasarea critica, textul fiind cooptat in acelasi moment in care este scris si devenind parte din lucrarea artistului. Granitele dintre subiectul lucrarii, artist, critic si spectator se disipa, fara a fi fortate. Si pare ca tot ceea ce face acest lucru posibil este increderea pe care artistul o investeste in publicul sau.