Să mai spună cineva că tinerii nu au dreptate atunci când se îndrăgostesc! De câte ori nu ne-am surprins prietenii sau partenerii de aventuri adolescentine afirmând că „jetaime“ ar fi un cuvânt? Ei bine, poate e timpul să îi anunțăm pe toți, acum la vârsta maturității – aș spune a înțelepciunii, dar să nu ne grăbim – că totuși există cineva undeva care ne confirmă că Je-t-aime (Eu-te-iubesc) este un cuvânt. Chiar un cuvânt total, afirmă Roland Barthes.
Îndrăgostirea ca discurs
Ce înseamnă acest cuvânt total? Este un cuvânt „fără context“: adică un semn „brut, întreg, imediat, nu are nevoie să fie dirijat de mesajul anterior, nu are nevoie să fie selectat“. Barthes vorbește în acest context despre o singurătate a unui cuvânt poetic prin excelență și care este punct de plecare pentru nenumărate metafore și care, totuși, „el însuși nu este metafora a nimic“.
Je-t-aime nu e un simplu mesaj informativ, nici o simplă declarație. Este un cuvânt „traversat de trei imaginare“: imaginarul solicitării (conține solicitarea prezenței), imaginarul dorinței împărtășite (cere un răspuns afirmativ) și imaginarul „Dragostei dialectizate“ (Je-t-aime ar fi de fiecare dată unic și nou, în pofida repetării lui). Je-t-aime/ Eu-te-iubesc este în cele din urmă o figură inclasabilă, ba mai mult decât atât: este imposibil „să i se dea o definiție, deoarece definiția figurii este cuprinsă integral în titlul ei“, susține Barthes.
Analizarea discursului îndrăgostit din Suferințele tânărului Werther a lui Goethe îl determină pe Roland Barthes să observe că dragostea este confundată cu discursul îndrăgostit, deoarece subiectul nu poate fi reflexiv, îi lipsește privirea obiectivă. Firesc, de altfel, atât timp cât el nu poate vorbi despre dragoste decât într-un singur fel: „prin fulgerări, formule, surprize de exprimare, risipite în marea șiroire a Imaginarului“. Iar singura explicație rămâne situarea în (interior), într-un loc nepotrivit aflării adevărului: în miezul discursului îndrăgostit. Incertitudinea evaluării dragostei îl determină pe îndrăgostit să caute răspunsuri extrase din discursurile care au vorbit de-a lungul istoriei despre dragoste și astfel ajunge la judecăți care afirmă – schematic și simplist – că dragostea este bună sau dragostea este rea și dragostea este o valoare bună sau o valoare rea. Iar exemplele ne conduc până la Platon (Phaidros, cu incursiuni ulterioare în psihanaliza lui Lacan, Laplanche sau Brès), apoi la doamna de Sévigné, La Rouchefoucauld și, desigur, doamna de La Fayette. În cele din urmă, răspunsul se va traduce prin ce este dragostea pentru mine, iar de aici nu mai este decât un pas până la forma cea mai înaltă a analizei: dramatizarea.
De asemenea, dragostea poate să constituie o imagine care îi poate include atât pe cel care vorbește, cât și pe celălalt, alter. Figura nu se referă la ce crede subiectul enunțării despre dragoste, ci la „cererea neîncetată făcută de el pentru a încerca să lămurească evaluarea dragostei de către unele sisteme interpretative“. Altfel spus, el nu știe ce este dragostea, însă ar vrea mult să știe ce este, dar nu poate din interior, văzând-o ca existență, nu ca esență.
Întrebările și răspunsurile formulate în cadrul acestui seminar îl conduc pe Roland Barthes să afirme fără vreo urmă de ezitare că identificarea subiectului îndrăgostit și a dragostei cu propriul discurs este justificată. Este posibil ca dublul discurs să nu fie altceva decât consecința dragostei? Este o întrebare pe care Barthes o deduce din lectura lui Phaidros.
Un seminar viu, un volum adevărat
Seminarul ținut la École Pratique des Hautes Études între 1974 și 1976, mai corect spus publicarea acestor lecții, a inaugurat o nouă serie de publicații menite să refacă și să ilustreze traseul intelectual al lui Roland Barthes.
Scopul celor implicați în desfășurarea seminarului de la College de France, mărturisește Barthes, era acela de a descrie nu o „generalitate, o abstracțiune (discursul îndrăgostit), ci un spațiu, un câmp de circulație a limbajului, o traiectorie, o producție de limbaj (vie, chiar fierbinte), o enunțare, adică o topologie variabilă a pozițiilor subiectului care vorbește în funcție de dorință și Imaginar“. Pentru înțelegerea felului în care Barthes definește Imaginarul se impune cel puțin o precizare: discursul îndrăgostit este asumarea Simbolicului de către Imaginar, în care miza este aceea de a descoperi un imaginar, un Eu, nimeni altul decât Eul îndrăgostit.
Așa cum am arătat, subiectul e întotdeauna punctul nodal al discursului îndrăgostit, în dezbaterea de față. Iar discursul îndrăgostit este discursul subiectului îndrăgostit în stare pură (cu aldine în textul original). Mai mult decât atât, „conștiința“ discursului îndrăgostit îl interesează pe Barthes, nu „realitatea psihică“ a stării sale.
Subliniez că în volumul de față (structurat în trei segmente: notele de seminar din 1974-1975, din 1975-1976 și Figuri inedite, neincluse în Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit, 1977) întâlnim considerații seducătoare, nu neapărat convingătoare, cu privire la o teorie a lecturii. Nu avem parte doar de o analiză a discursului îndrăgostit. Schițele de aici nu vizează o teorie a Textului sau a Scriiturii (majusculele îi aparțin lui Barthes), ci una a lecturii: lectura găurită, care pleacă de la premisa lecturii ca act de „subiectivitate“ – orice lectură are ca origine un subiect, iar subiectul este unul extins, găurit, dezorientat, al necunoașterii. Subiectivitatea nu mai este una „lirică“, „expresionistă“ sau „impresionistă“, ci ea este în mod esențial intersubiectivitate. După Barthes, o teorie a lecturii nu mai este posibilă în afara unei teorii a intersubiectivității limbajelor.
Nu pot rămâne la nivelul textului-obiect, al textului-carte, ci va trebui să mă întreb, ca un eretic, „în ce fel sunt eu însumi un text? Aceasta este întrebarea lecturii. Nu: ce text citesc eu? Ci: ce text sunt eu?“. Scopul cercetării textuale este pentru Barthes noul, definit ca noul existențial sau erotic opus noului istoric sau sociologic. Așa cum notează Magda Jeanrenaud (autoarea de altfel și a laborioasei traduceri) în introducerea la ediția românească, asistăm în enunțurile de față la devenirea de scriitor a lui Barthes, la „metamorfoza discursului teoretic“ și la fondarea unui discurs paradoxal.
Desigur, răspunsurile pe care le oferă lectura notelor și însemnărilor de seminar ale lui Barthes pot fi privite cu scepticism, mai ales dacă sunt atent la avertismentul din prefața lui Claude Coste: cititorul familiarizat cu Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit nu va găsi aici ceva foarte nou.
Departe de a fi o lectură facilă sau plină de încântare, parcurgerea ipotezelor și „demonstrațiilor” lui Barthes nu e lipsită de provocări. Aș îndrăzni să afirm că cititorul chiar este obligat la o privire critică atunci când se apleacă asupra acestui volum. Și asta dintr-un motiv extrem de simplu: dacă e să afle ceva, va afla nu ce este, ci cum este discursul îndrăgostit.
Roland Barthes, Discursul îndrăgostit – Seminar ținut la École pratique des hautes études 1974-1976 urmat de Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit (pagini inedite), cuvânt înainte de Éric Marty, prezentare și ed. de Claude Coste, traducere de Magda Jeanrenaud, Polirom, 2018