Pe de o parte avem eroul principal, Tov. Nicolae Ceausescu, cel ce modeleaza conturul discutiei dupa bunul plac, moderatorul afabil, glumet, cu doua-trei citate aproximative in mineca si… , spre surprinderea mea, deloc idiot. De partea cealalta, gasca scriitorilor, care mai de care mai pregatit dpvd ideologic, care mai de care mai rapid in a servi cite o limba marelui conducator. Partea provocatoare pentru cititorul care vrea sa inteleaga cu adevarat „ce se intimpla acolo de fapt” este sa ajunga in adincimile acestor discursuri pe unde, in citeva situatii, se aflau si niste intentii bune.
Fiecare enunt capata infinite posibile interpretari
Dar, momentan, sa revenim la Minotaur: e evident faptul ca tipul se distra. Are in atitudine ceva dintr-o pisica lenesa care a prins o pasare si se joaca inainte de a o minca. Ii place sa faca parada de cele doua/trei lucruri pe care le mai stie (face o trimitere la Zola, cvasi-eronata, trinteste o poanta cu Romeo si Julieta – destul de reusita in mitocania ei –, il urca pe Alecsandri in virful ascutit al luptei de clasa etc.), sa lungeasca discutia pina se plictiseste, intreaga sa atitudine arata a fi rezultatul unui compromis frapant intre o cantitate serioasa de nervi bine controlati si destinderea autocenzurata a celui care nu are ce pierde.
Ceausescu este in plina campanie de implementare a „tezelor”, asadar intilnirile sale cu telectualii sint incarcate de anumite tensiuni nedorite de nici una dintre parti. El trece direct la subiect, agresiv, mitocaneste, i se raspunde ocolit, printre citeva zeci de laude se strecoara cite un vag adevar cu substrat ideologic, daca nu chiar pragmatic.
Problema e ca daca ai cit de cit cunostinta despre ce se intimpla acolo, fiecare enunt capata infinite posibile interpretari, ceea ce pare la o simpla privire o foarte jegoasa pupare in cur devine una dintre cele mai interesante partide de sah pe care le puteti urmari „online”.
Bun, deci care ar fi protagonistii intilnirilor? Zaharia Stancu (pe care cele patru stenograme il prind ca presedinte al Uniunii, dar si ca recent plecat dintre dinsii), Virgil Teodorescu (avangardistul reciclat in pres de sters pantofii ceausescului), Eugen Barbu (hrrrrrrrrrrrrrrrrrr), Adrian Paunescu (deziluzionanta, inhibitorie si dezarmanta prezenta, pe alocuri sarmant prin porniri pur suicidare, alta data ridicol in dorinta de a placea celui mare), Nichita Stanescu (scirbosssssssssss) etc. In general, sint aici cam toti baietii pe care cititorii revistei „Romania Mare” ii da drept nationali s.a.m.d. La fel de „in general”, intilnirea cu ei serveste cu gratie rolul de purgativ, vomitiv si alte asemenea stimulatoare.
As dori insa sa le atrag atentia celor care au dat de curind sentinta ca „Ceausescu iese bine” ca sint penibili. Dictatorul iese intotdeauna bine. Mai ales din stenograme. Aici nu sint redate chestii intime, nu esti alaturi de personajul Stalin in romanul lui Erofeev, ci participi la o partida de sah bine pregatita din timp, unde este clar cine e cistigatorul. Cum sa nu iasa bine Ceausescu, regizor, scenarist si actor principal al unei piese foarte bune?
Ramin cu o dilema…
Ce ramine in urma acestor stenograme e, probabil, suicidul simbolic al unui Baconsky, poate singurul scriitor cu coaie dintr-o „carte” de 300 de pagini… :
„Or, mi-ar fi greu sa nu spun, sa nu recunosc, stilul anilor 1950, pe care il cunosc foarte bine, in procedee de acest gen, de pilda, cind un redactor obscur mutila un poem al unui mare poet nu zic sud-american, ci al unui mare poet sirb, care pentru poporul sau inseamna ceea ce pentru noi inseamna Arghezi sau Blaga sau Barbu. Inca nu s-a gasit nici un redactor care sa mutileze, sau un om al Directiei Presei care sa reinceapa a remutila textele lui Blaga. Dar iata ca un poet sirb, care nu este aici, este mutilat si i se taie versuri. Poate lucrul acesta sa nu vi se para catastrofal, pentru ca poezia este aeriana, nu se vede cind se taie din ea, dar eu va ofer o comparatie: imaginati-va cind se taie un tablou pe care il vedem, nu ne place, si vine cineva si decupeaza din el partile care il deranjeaza. Este, cred, un act absolut aberant si, daca am vazut asemenea lucruri, va rog sa ma credeti ca ele mi-au dat dictonul acelor ani de trista memorie”.
Nasol. Adica libertatea de exprimare este altceva decit libertatea de gindire, adica scriitorul trebuie sa gindeasca liber si nu sa i se tolereze anumite scapari de asemenea gindire? Cine va citi cartea se va izbi si de alt substrat al ironiei criminale utilizate de Baconsky: comparatia ampla, cu iz de pantalonas de gradinita… Asa debuteaza chiar prima intilnire dintre barzii patriei si nobilul conducator, acesta din urma explicindu-le primilor treaba cu ciupercile din padure, printre care s-ar ascunde si dintr-acelea otravitoare…
Ei, dar n-as vrea sa va las impresia ca lucrurile stau chiar atit de bine… Sa nu incheiem cu Baconsky, pentru ca e absolut minoritar, acompaniat, poate, doar de Paunescu in cazul Reconstituirea (ocazie ce-i prilejuieste lui Ceausescu sa se erijeze si-n critic de film – a nu se retine ca imaginea lui Paunescu, asa cum reiese din aceste stenograme, e una de „dizident”… din contra). Mai bine sa readucem in aceste pagini mirosul binecunoscut de buda estivala. Sa-l vedem pe Eugen Barbu muscindu-i de „spate” pe Al. George, Breban sau Goma. Sau sa vedem „votarea” lui Virgil Teodorescu ca presedinte U.S.R… .
Ei, dar nu va amariti: 99% dintre absolventii de Litere nu mai stiu cine sint domnii astia de mai sus. In 10 ani n-o sa mai stie nici despre Ceausescu.
Ceausescu, critic literar
editie, studiu introductiv si note de Liviu Malita,
Editura Vremea, 2007