Nici macar nu trebuie sa le citeasca pe toate – ca-s multe (nu mai e ca pe vremuri, cind nu gaseai un scriitor tinar despre care sa-ti dai cu parerea nici cu pusca; acum, Slava Domnului, astia de la Polirom, dupa ce au mai cumparat si Cartea Romaneasca, iti dau suficient material pe care sa exersezi). Mi-a mai spus ca e de ajuns doar sa-si faca o impresie, o teorie despre noul val literar din prisma careia – dupa ce mai consulta sau scrie niste texte de coperta si citeva prefete – se poate transforma intr-o hermeneuta de prima mina. Dupa ce si-a facut un nume, isi gaseste ea o institutie – eventual una pe care a criticat-o dur si-i stie de frica – care sa-i finanteze o activitate culturala mai ampla, de guru al culturii romane. Apoi revine din nou la raderi, dar de data asta ale autorilor tineri, ca sa arate ca este si obiectiva.
Eu, care cunosc foarte bine nu doar viata culturala publica din Romania, dar si culisele acesteia, am fost indignat. Asa ceva nu se intimpla in lumea literara de la noi. Criticii nostri literari sint onesti, se documenteaza serios, cumpanesc indelung si scriu despre carti si autori, fara patima si fara partipris-uri.In fine, am mai dialogat noi pe tema asta si mi-am iscodit sotia de ce tine totusi atit de mult sa devina critic literar. Mi-a raspuns sincer. E geloasa. A citit niste articole prin presa, i-au mai ajuns pe la ureche vorbele unor amici din lumea literara din care reiese ca pe mine ma iubesc Polirom-ul, ICR-ul si Ministerul Culturii. Basca presa. Cum adica, ma iubesc mai mult institutiile?! Plus ca, in opinia sotiei mele, cei mai iubiti scriitori nu sint cei pe placul institutiilor, ci aceia care au ca iubita o critica literara.
Am rugat-o sa se linisteasca si i-am explicat ca nu e ceea ce crede. Apoi, nu e bine, ne ies vorbe si s-ar face singura de ris. Daca mai ajunge prin nu stiu ce juriu sau comisie si nu se poate abtine sa-si bage in fata iubitul? Daca mai prinde nu stiu ce rubrica la un cotidian si se trezeste criticind lumea literara pentru ca aceasta nu-i acorda suficienta atentie iubitului ei? Daca se mai nimereste in functie de conducere pe la vreo revista culturala si nu realizeaza ca, numar de numar, isi superpromoveaza, penibil, iubitul? Ce crede ea, ca lucrurile astea nu se vad? Se vad limpede numai ca ea, indragostita de mine, nu o sa poata recunoaste si n-o sa-si dea seama de asta.
Pina la urma am ajuns la concluzia ca nu e bine pentru un scriitor sa aiba iubita critic literar. Sau, daca se intimpla – c-asa-i in viata –, e mai cinstit sa nu amesteci dragostea de literatura cu dragostea omeneasca.
„Bine, dar macar poeta ma pot face?”, m-a intrebat sotia. „Te rog eu, sa nu incepem cu asta!” Nu i-as recomanda nici asa ceva. In cazul in care eu as ajunge un prozator de succes, e posibil ca ea sa-si dezvolte un adevarat complex de inferioritate si isi va revarsa nervii pe te miri cine din lumea literara de la noi. Presupun si eu. Nu c-as sti vreun asemenea cuplu de scriitori.