Doamna de la studioul foto unde mi-am facut cam toate fotografiile utilitare nu zimbea niciodata. Tocmai de aceea mi se parea ciudat ca ea era cea care imi spunea mereu „Zimbiti, va rog”, cu un ton de parca ar fi zis sa-mi fac temele. Primele fotografii, folosite probabil la inscrierea la scoala, a trebuit sa le astept citeva zile; m-am uitat incruntata la ele – eram eu, dar parca nu eu, aratam mai „pictata”, mai cuminte, mai artistica decit m-a aratat vreodata oglinda. Apoi a venit minunea. Un aparat care, dupa declansarea blitzlui, scotea un fel de zornait interior si apoi o bucata de hirtie cu un chenar negru. In ziua aceea, am asteptat pentru prima data fotografia pe scaunelul de pe holul de intrare, doar citeva minute. Sub ochii mei si sub suflul feonului Diana, patratelul negru se transforma in imaginea mea. Era, cred, cel mai miraculos proces tehnologic pe care il vazusem in viata mea. Doamna de la studio continua sa nu zimbeasca.
Amintirile a generatii intregi au forma patratoasa a fotografiilor Polaroid. Banda alba de sub fotografie, cu un spatiu generos pentru „legende” haioase ale pozelor, porecle si cuvinte dulci pentru cei dragi, a ramas o marca a filmelor Polaroid. Bucuria dezvaluirii, nuanta cu nuanta, a unei fotografii sub ochii celor care apar in ea va ramine si ea doar o amintire, care nu a mai putut fi surprinsa de nici un obiectiv.
Amintiri la minut
Polaroidul a aparut in forma sa cea mai cunoscuta prin anii ’70. Modelele produse pina atunci cereau fotografului citeva operatiuni suplimentare pina la developarea completa a fotografiei. Filmul din interiorul aparatului continea si toate produsele chimice necesare developarii, astfel incit fotografia era gata in doar citeva minute. A fost gadget-ul de virf al anilor ’70, ’80 si ’90, o bijuterie tehnica aproape nelipsita din casele americane si europene. Aparatele Polaroid erau produse simpatice prin definitie – astfel se explica faptul ca au fost singurele produse pentru care Sir Lawrence Olivier a facut vreodata reclama. Broscuta Kermit, indragita de copii, si-a pus si ea amprenta pe imaginea Polaroid.
In 1998, cind industria fotografica simtea deja amenintarea rece a fotografiei digitale, Polaroid s-a folosit de cele mai celebre vedete ale momentului pentru a-si revitaliza vinzarile: impreuna cu cele cinci Spice Girls, a lansat Spice-Cam. Un aparat construit, bineinteles, pentru fete, mai colorat si acoperit cu imaginile rasfatatelor pop ale momentului. Intr-o ultima incercare de revitalizare a fotografiilor instant, in 1999, Polaroid a lansat modelul I-Zone, cu un nume care crea numeroase asteptari tehnice, dar practic nu foarte diferit de versiunile anterioare.
Intrata in declin nu atit din cauza fotografiei digitale, cit a studiourilor foto care developau filmele intr-o singura ora, compania Polaroid a fost la un pas de faliment in 2001. In ultima decada, vinzarile la filmele Polaroid au scazut cu aproximativ 20-30% pe an. Dupa ce fabricile Polaroid vor produce o cantitate suficienta de film pina in 2009, se vor inchide.
Ca orice lucru cotidian care dispare, fotografiile Polaroid se muta in teritoriul artei – ca subiecte demne de un album Taschen sau de o expozitie de instantanee ale fostei vieti americane… Studiourile foto sint dotate acum cu camere digitale, nici mai rele, nici mai bune decit cele care isi declanseaza blizurile in miinile turistilor. Pentru ultimele fotografii de diploma facute, mi-a fost aratata poza pe LCD-ul camerei si am fost intrebata daca „e OK”. Fotograful zimbea, dar nu mi-a fost deloc mai simpatic decit doamna serioasa care usca polaroidele cu feonul.