Dar stau putin si-mi dau seama ca frazele lui Carrie aia is cam banalute, daca nu chiar niste chiciozitati. Nu conteaza: tot ma mir cum cineva poate sa mitralieze din prima un text atit de valabil incit sa-l vedem mare pe ecranul tv. Insa acum n-am incotro, imi iau inima in dinti, ma invelesc intr-o patura, imi iau sosetele de lina si papucii polonezi din blana, imi tirii ca un ursulean in vizuina combustibilul pe birou (cafeaua cu piinea neagra prajita) si ma plantez in fata calculatorului ca sa scriu cum a decurs ziua de ieri, adica miercuri, 13 februarie, strecurata prin sita programului Okinawa, despre care v-am povestit in numarul trecut.
De la bun inceput aflati ca am rasolit-o in comparatie cu batrineii din arhipelagul Ryukyu: cafeaua si infofolirea – delete. Nu-mi prea vine sa renunt, fiindca mi-e somn si, in ciuda caloriferelor incinse, ma incearca niste frisoane. Adica am un inceput de viroza, cu tot regimul japonez in coada caruia m-am tinut si eu, vorba lui nea Piscoci, cum am putut. Iac-asa. Deci 7 km (evident, pe jos). I-am marsaluit? O-ho! Cu virf si indesat, plus un supliment de alti zece, cu taxiul, care nu conteaza.
As zice ca treburile m-au impins, ca norocul, dintr-un cap intr-altul al urbei. Dar si daca n-as fi avut treaba, mi-as fi facut. De pilda, sa o iau prin parcuri pina in piata Badea Cartan ca sa cumpar mere de la gugulani. Urmeaza 7 fructe diferite. Le-am mincat? Mda. Am molfait un mar, o para, doua portocale, un grep, niste piersici din compot (desi astea nu prea merg la stilul Okinawa), stafide si smochine (cica nici astea). Apoi: 7 feluri de cereale sau legume. Da? Dadada: rosie, ardei, ciuperci, ceapa, usturoi, morcov, orez, basa un snop de rucola.
De dormit am dormit oare sapte ore? Nu, fiindca desi am cazut rapusa pe la douaspe de atita vijiit in aer liber, m-am trezit o data pe la doua, din cauza unui vis, si a doua oara fix la 5, pentru ca a sunat Seiko, desteptatorul care mi-a dat brinci la birou sa-mi scriu rubrica. Urmeaza ceva ce nu-i chiar usor: risul pe bune de sapte ori intr-o zi. Am ris cit trebuie in 13 febr.? Sa stiti ca da, chiar daca mai mult chitait decit in hohote: cind am aflat de la med. prim. oftalm. Silvia Berghian, zina buna a vederii mele, ca, desi retina-i ferfenita, nervul optic vai de capul lui, glaucomul cam naravas si miopia pe piscuri, n-am de ce ma teme, caci o sa am mereu viziune; cind i-am facut dupa-amiaza o surpriza lui Paul St., care a implinit 82 de ani; cind Robert mi-a spus doua bancuri bune; cind am primit caricatura pentru „Orizont” de la Ion Barbu; cind m-am jucat cu doi maidanezi in parc, in drum spre casa; cind am gidilat-o seara pe mama pina era sa lesine de ris; cind am vazut la „Ochiul magic” veceurile de lux pentru scolerii rurali din judetul Vaslui.
Mi-au trecut prin cap si sapte ginduri bune, din care patru s-au preschimbat in fapte. Dar lauda de sine nu-i buna, asa ca tac. Atunci de ce ma paste viroza?