Cel care a facut site-ul a pus o notita sub Vlad Tepes, care incepe asa: „Fiecare roman cu care am vorbit mi-a zis sa-l scot pe Vlad Tepes de pe lista pentru ca nu a fost rau, ci bun”. Pentru a ne convinge, prezinta mai jos un lung pomelnic de e-epistole schimbate de el cu un cetatean nascut in Romania, pe nume Marius. Era prea mult de citit si n-am avut rabdare, mai ales ca tot pe acolo se propunea o alta tema de gindire, daca Bill Clinton a fost ca presedinte mai „evil” decit Adolf Hitler. In topul celor mai buni conduce Buddha, iar Isus Christos e doar pe locul 4, intre Dalai Lama si Moise. Fain, nu?
Vroiam de fapt sa spun ca notiunile de bine si rau sint destul de varza la ora actuala, ca toate notiunile (dovada si aberatiile de mai sus). Daca largesc cercul, ajung intr-un final si la film – Razboiul lui Charlie Wilson/Charlie Wilson’s War, actualmente si pe ecranele de la noi, si nominalizat la un singur Oscar, pentru cel mai bun actor in rol secundar – Philip Seymour Hoffman. Un subiect vechi de 20 de ani – implicarea americanilor in Afganistan, ajutindu-i cu arme pe mujahedini in lupta impotriva sovieticilor. O tema actuala – rolul propovaduitor al Statelor Unite in lume. Am vazut la vremea lui un foarte bun film politic al lui Mike Nichols, Cum sa devii presedinte/Primary Colors, la fel cu succesele mai vechi, Descult in parc, Absolventul, Silkwood, Working Girl/O femeie face cariera, Cui i-e frica de Virginia Woolf? (la Cinemateca, intr-o copie dublata in ceha; era matineu si lipsea traducatoarea). Mi-a placut foarte mult Closer/Ispita, desi era atit de dureros de privit si ieseai atit de zgiriat de la el, incit nu-ti venea sa spui ca ti-a placut.
Lui Philip Seymour Hoffman i-as da Oscarul cu ambele miini
Am abordat deci Razboiul lui Charlie Wilson cu incredere deplina in regizorul care ma convinsese ca are un soi de desteptaciune intuitiva care depaseste rigiditatea inteligentei. M-am cam dezumflat. Mi-e teama ca n-o sa retin peste citiva ani decit doua lucruri din acest film: interpretarea stralucitoare, ireprosabila a lui Philip Seymour Hoffman (caruia i-as da Oscarul cu ambele miini) si secventa in care agentul CIA jucat de Hoffman (bolovanos, dar abil si destept) are prima intilnire cu congresmanul Charlie Wilson, care tocmai a fost acuzat ca a prizat cocaina cu stripteuzele. E, fara indoiala, cea mai elaborata secventa a filmului, dar si cea mai inteligenta si mai savuroasa, nu doar pentru ca e simburele filmului, ci si pentru ca Philip Seymour Hoffman si Tom Hanks isi ridica unul altuia mingile. Mai e o secventa, din Israel, cind Charlie Wilson si agentul Avrakotos incep sa teasa reteaua internationala pentru ajutorarea mujahedinilor, cooptind Israelul, Egiptul si Arabia Saudita.
Ai atunci imaginea – reala de altfel – ca lumea e o imensa plasa dedesubtul careia legaturile sint multe si incredibile, si ca noi, oamenii obisnuiti, habar n-avem de fapt pe ce lume traim. Filmul a fost realizat pe baza cartii jurnalistului George Crile, si e interesant ce spune vaduva acestuia (el a murit in 2006): „Nimeni dintre cei implicati nu stia intreaga poveste”. Sotul ei a pus toate feliile la un loc. Realizat azi, cind americanii sint din nou in Afganistan, filmul lui Mike Nichols suna la final, cind ne livreaza ceva ce ne-ar putea cit de cit satisface (nu e suficient sa intervii cu arme, trebuie sa ajuti in continuare), la fel de propagandistico-patriotard cum sunase si in rest. Chiar daca e o constatare de bun-simt. Nu stiu, am tot mai putina incredere in cei intru totul buni sau intru totul rai. Nu cred ca exista asa ceva, mai ales cind respectivii umbla cu pancarte de git.