Bogdan Suceavă, profesor în Departamentul de Matematică al California State University, Fullerton, SUA, ne-a povestit în toamnă, la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași, despre Secretele emigranților fericiți și despre ce înseamnă pentru el, de fapt, Avalon. Am cunoscut astfel un scriitor român care scrie și publică în limba română la 10.000 de kilometri distanță de țară și care caută să balanseze constant matematica și literatura în așa fel încât să dea cititorilor și studenților ce poate mai bun din fiecare domeniu. „Nu cred că am vreo calitate decât de a fi avut norocul să fi supraviețuit până azi“, spune scriitorul și noi, cititorii, nu putem decât să ne bucurăm că avem România în comun cu el.
Dată fiind complexitatea fenomenului și a numărului mare de emigranți români stabiliți în afara țării, de ce credeți că atât de puțini scriitori români tratează astăzi chestiunea exilului?
M-am gândit mult la asta și cred că pentru România valul cel mai amplu de emigranți din istorie s-a întâmplat acum. Deci nu este vorba despre ultimii 30 de ani, cât despre ultimii 20 de ani, mai precis. Dacă ne comparăm totuși cu situațiile altor state, vom vedea că în fiecare cultură a existat un anumit moment în care s-a emigrat masiv. Știm de italienii care au emigrat în Argentina, știm de polonezii care au emigrat în zona Michigan după anul 1920, unde s-au întâlnit cu grecii care veneau din Asia Mică.
Pentru prima dată, s-a întâmplat acum și în România. Or, atunci când are loc un asemenea fenomen, trebuie să treacă o generație de la momentul respectiv până când temele sunt asimilate cultural – până când apar, de exemplu, romane despre ele. Să ne gândim că Război și pace a fost scris la mulți ani după invazia lui Napoleon în Rusia. Întotdeauna există o perioadă pentru ca temele acestea, modificările majore, evenimentele istorice mari, să fie înțelese.
Adevărata întrebare este însă: de ce se risipește România cu o asemenea viteză? De ce pleacă oamenii în număr atât de mare din țară? Și aici cred că lucrurile sunt mult mai complexe. Răspunsurile nu le au însă cei care pleacă, ci cei care rămân.
„Ceea ce ne ține împreună e faptul că punem suflet“
Din ce motiv? Este unul de natură politică?
Nu știu, eu am plecat de 25 de ani. Răspunsul îl au mai degrabă oamenii de aici, ei simt mai bine ceea ce se întâmplă. Trebuie să ne gândim așa: care sunt lucrurile care fac un român fericit aici? Eu mi-aș dori să fiu într-un loc în care atunci când muncesc, să știu că sunt util; mi-aș dori să mi se spună „Bravo!“ atunci când ceea ce fac îmi iese bine. Or, s-a întâmplat să ajung într-un loc și într-un context în care sunt lăsat să fac ceea ce vreau și în care sunt felicitat foarte des pentru ceea ce fac. Treaba asta mie încă mi se pare absolut incredibilă, pentru că la București nu mi se întâmpla deloc.
În continuare, ceea ce fac este uneori întâmpinat în România cu rezistență. Să ne înțelegem – am avut parte de susținere extraordinară aici, din partea Editurii Polirom și din partea anumitor prieteni. Dar la nivelul anumitor instituții am avut parte de niște răspunsuri foarte stranii, cu care se confruntă probabil toți cei care pleacă de aici.
Când te întorci în România, funcționarul de la vamă nu îți zice nimic. Anul acesta mi s-a întâmplat însă o minune – vameșul era o domnișoară foarte tânără, care, după ce mi-a deschis pașaportul, mi-a urat „La mulți ani!“, pentru că am aterizat pe Otopeni de ziua mea, chiar când împlineam 50 de ani. În momentul în care vom înțelege că există o formă de respect pe care trebuie să ne-o dovedim unii celorlalți, vom ști că ceea ce ne ține împreună nu e ceva coercitiv, ci e faptul că punem suflet.
Dacă ați avea garanția că ați fi util aici, ați lua în considerare să vă întoarceți în țară?
Probabil că am enervat mult prea multă lume până acum ca să-mi mai asum un act de asemenea curaj.
Ați spus că v-ați fi dorit să folosiți experiența personală cel mult într-un mod metaforic, dar că v-ați văzut nevoit să scrieți și aceste cărți – Noaptea când cineva a murit pentru tine și Avalon. De ce spuneți că v-ați văzut nevoit să le scrieți, fiindcă tratează subiecte aproape inexistente pe piața literară de aici?
Asta este o temă foarte importantă – nu poți să asiști la o crimă și să nu reacționezi. Și Noaptea când cineva a murit pentru tine a fost scrisă pentru că s-a întâmplat să văd etapă cu etapă felul în care militarii, trupele de securitate de altădată (trupele de jandarmi de astăzi) primeau o educație militară insuficientă. Entuziasmul idiot al unor ofițeri foarte slab pregătiți profesional a expus viețile oamenilor în mod inutil. Acesta este unul dintre lucrurile pe care nu le voi putea uita niciodată. Îi acuz de lipsă de profesionalism și acest profesionalism ar fi trebuit să includă, înainte de orice altceva, respect față de viața umană. Și am considerat că trebuie scrisă cartea aceasta, astfel încât așa ceva să nu se mai repete în viitor.
„Nu cred că am vreo calitate decât de a fi avut norocul să fi supraviețuit până azi“
De cât curaj ați avut nevoie să descrieți toate experiențele autobiografice?
Nu am fost niciodată pregătit să fac asta. Nu e ceva care se învață la școală. Îți trebuie foarte mult curaj și multă pace lăuntrică pentru a ajunge acolo. De aceea nu le-am putut scrie foarte devreme, a trebuit să treacă foarte mult timp între momentele când se întâmplau asemenea lucruri și curajul mărturisirii unor eșecuri personale. În fond, e foarte rușinos să mărturisim că am picat examene, că nu suntem foarte puternici, că ezităm sau că există momente în care ne este frică. Ne este rușine să spunem că suntem vulnerabili.
Acesta este un alt lucru foarte prost înțeles, anume că bărbatul valah nu trebuie să aibă vulnerabilități. El este etern, nu îl doare nimic și știe întotdeauna că va învinge. Noi însă trebuie să ne înțelegem așa cum suntem. Adevărul este că nu cred despre mine că am atât de multe calități și nici nu cred că sunt foarte talentat. Nu cred că am vreo altă calitate decât aceea de a fi avut norocul să fi supraviețuit până azi. Despre lucrurile acestea putem să mărturisim liniștiți.
Ați luat vreo clipă în considerare că Avalon ar fi putut fi scris și la persoana a III-a, nu la persoana I?
Da, m-am gândit la asta. Dar mi s-a părut a fi o lașitate.
Povestea titlului e una interesantă: Avalon e locul magic unde regele Arthur s-ar fi vindecat după o bătălie. Dumneavoastră spuneți că, când ați ajuns într-un campus nord-american, ați început să vă vindecați de criza personală profundă prin care v-a forțat să treceți România. Cum simțiți astăzi întoarcerile acasă, aveți resentimente față România pentru nedreptățile de atunci?
Da, pentru că lucrurile nu s-au rezolvat. Am sentimentul că și astăzi pot să o încaseze alții așa cum am încasat-o eu la vremea respectivă. Cultura română are capacitatea de a-i bloca pe tineri și încă există lucruri pe care aceștia le plătesc pentru greșelile celor bătrâni. Se întâmplă în continuare lucrurile povestite de mine și mi se pare că nu învățăm deloc din trecut.
Prima mea reacție când am aterizat în Lansing a fost să mă uit în jur și să constat că peisajul arată ca unul de la țară, din România. Mi-am zis atunci: „Dumnezeule, unde am venit oare?“. Apoi s-au întâmplat două lucruri absolut incredibile, ambele în primul semestru al șederii mele acolo: a venit Toni Morrison și a venit Douglass North. Mi-am zis atunci că dacă laureații Nobel vin acolo, înseamnă că este totuși un loc binecuvântat.
„Eu nu vreau să mai am nici un fel de putere“
Cum se integrează un scriitor, la 10.000 de km de România, în lumea literară de aici?
Uneori sunt primit aici cu ostilitate, iar alteori cu prietenie. Asta depinde de nivelul de inteligență al receptorului. Întâlnirile cu liceenii din Iași sunt un mare lux, pentru mine sunt absolut extraordinare! Sunt însă și oameni imposibili care fac rău culturii române, care au și funcții sau poziții publice. Cu ei nu-mi face plăcere să mă văd, iar ostilitatea e din partea lor.
Eu am probleme foarte mari cu autoritatea – mai ales cu autoritatea nemeritată. Noi avem un model greșit de autoritate și de administrare, care implică o formă de presiune asupra celor din jur și asta nu-mi place.
Are legătură cu faptul că aici autoritatea este deseori asociată cu puterea?
Da, cred că are. Or eu nu vreau să mai am nici un fel de putere. Din când în când, mai trebuie doar să apuc creta și să merg la tablă, să acaparez forma de discurs. Îmi vine să-mi cer scuze, dar trebuie să o fac.
Efortul promovării unei cărți este mult mai mare pentru dumneavoastră și totuși sunteți deseori prezent la întâlniri cu publicul din țară. De ce e necesară apropierea aceasta de cititori?
Mi se pare că este nevoie și de altceva în lumea literară, de o comunicare mai directă. Literatura este cel mai inteligent produs al spiritului uman și nu cred că trebuie să fie o formă de confesiune, în care povestim non-stop felul în care conducem pe autostradă sau în care descriem cum personajul principal se recuperează din alcoolism.
Literatura este mult mai importantă de atât. Este o formă de a înțelege lumea, care poate să generalizeze și să depășească în profunzime filosofia și matematica. Literatura bine făcută poate să fie profundă și asta cred eu că trebuie povestit cu răbdare; iar oamenii care izbutesc să facă asta trebuie să o și arate lumii. E bine să pui genunchiul în pământ în fața unor cărți de aur. Dar pentru asta e nevoie de această comunicare directă, căci dacă apeși pe buton de la 10.000 de kilometri distanță, nu se înțelege. E vorba despre literatura vie, despre bucuria întâlnirilor și a culturii împărtășite.
Ați spus că literatura bună depășește chiar și matematica. În ce condiții?
De exemplu, în matematică există subdomenii ale căror paradigme sunt destul de recente. Sunt anumite domenii care s-au născut în anii ’30 și în care cercetarea se cam închide astăzi. Sunt paradigme de scurtă durată, care ajung să aprofundeze un domeniu și să descrie un întreg context de idei. Paradigma romanului este de mai mare întindere și s-ar putea să continue să existe și mult după ce demersul de cercetare în anumite domenii ale matematicii se va fi stins.
Matematică își schimbă forma, se concentrează asupra altor idei, e mult mai fluidă. Dacă gândim la scara istoriei, ideea de roman e perenă. Ceea ce ajunge să facă romanul, faptul că te ridică cumva deasupra timpului și te face să vezi anumite lucruri peste epoci, e special. Când citim Război și pace putem să simțim emoțiile acelor personaje de la începutul secolului al XIX-lea și faptul că umanitatea lor ni se traduce atât de bine e ceva extrem de puternic.
„O cercetare matematică seamănă cu o investigație, în care vrei să descoperi criminalul“
„Scrierea unei lucrări de matematică seamănă foarte mult cu scrierea unei nuvele“, spuneați. Ce au ele în comun – efortul scriitoricesc depus, bucuria rezultatului final?
Structura narativă. În matematică, poți scrie un an de zile, iar la final să ai în mâini doar o lucrare de zece pagini. O nuvelă o poți scrie într-o după-amiază și poate avea tot zece pagini. Am avut o discuție de felul ăsta cu tata; el nu știa nici un fel de matematică superioară, iar la un moment dat m-a auzit vorbind că lucrez la un proiect. După un an de zile, i l-am arătat și era chiar o lucrare care însuma zece pagini; a fost foarte dezamăgit, i se părea foarte puțin. Ce are un proiect de acest fel în comun cu nuvela este arhitectura, felul în care pornește nuvela (care este ca un sprint) și felul în care se termină, cu punctul de forță de la final.
Dar nu pare mai atractivă matematica, căreia nu-i cunoașteți finalul din start?
Se poate să nu știi nici finalul nuvelei atunci când scrii – mi s-a întâmplat și am descoperit că funcționează bine și așa. Fiecare cercetare matematică seamănă cu o investigație, în care vrei să descoperi criminalul. Tu trebuie să investighezi un fenomen, să faci calculele, să le interpretezi, să spui ce este posibil, iar dacă nu reușești să ajungi până la capăt trebuie să spui și de ce.
Momentul care a determinat plecarea dumneavoastră din România a fost o conversație pe care ați avut-o cu profesorul Stere Ianuș, în 1995. Dumnealui v-a refuzat coordonarea lucrării de doctorat din considerente, ce nu țin de meritele dumneavoastră. Aveți vreun resentiment față de decizia dumnealui?
Nu, am avut ocazia să mă întâlnesc cu profesorul Stere Ianuș la o conferință, la Brașov, în anul 2008, și am avut o discuție clarificatoare. Am rămas doar noi doi în restaurant, târziu în noapte, și am refăcut împreună cele întâmplate în acei ani. A avut atunci noblețea de a recunoaște că a greșit. Îi sunt profund recunoscător pentru asta și cred că profesorul avea un soi de generozitate, nu avea însă deloc curaj politic. I se părea că era un teren nesigur în anii ’90. El și familia lui probabil văzuseră anumite lucruri și se gândea, prin analogie, că întâmplările sale vor fi unele similare. Eu îi păstrez o amintire luminoasă pentru matematicianul care a fost și care ne-a învățat atât de multe la curs și cred că îl onorez dacă spun adevărul.
Care a fost momentul în care ați decis să rămâneți în State?
Cred că mai bine m-aș gândi la un moment care m-ar fi făcut să nu rămân acolo – poate doar ceva de ordin administrativ. În momentul în care ei au căutat un geometru la Fullerton, au dat o descriere clară a locului de muncă și s-a întâmplat ca eu să mă potrivesc mănușă. Era foarte greu să mai plec de acolo. Aveau exact cursurile pe care voiam eu să le predau. În ultimii 16 ani am predat 16 cursuri diferite acolo. De aceea spun că mă lasă să fac toate nebuniile posibile. Acum predau un curs de analiză reală, pe care dacă m-aș fi dus la București n-aș fi ajuns să îl predau niciodată, căci eu nu sunt analist de specialitate. Dar am ajuns să îl predau foarte bine, mă interesează mult tema, mă interesează să o explic; nu știu de ce mă atrage, este ca o poezie. Mi se pare un loc foarte generos acela în care sunt lăsat să fac asta.
„Am nevoie să scriu, pe bune. Nu se mai poate altfel, sunt făcut din altă plămadă decât toți acești scholars care se simt bine atunci când se ocupă doar de specialitatea lor“, spuneți în Avalon. Nu vă mulțumește doar matematica?
Nu, categoric nu. Eu trăiesc și în Statele Unite la fel cum trăiam aici: merg la teatru, la întâlniri cu cei interesați de literatură. Îmi trăiesc viața culturală ca și cum aș fi în downtown Bucharest și aș merge la cenaclul lui Mircea Cărtărescu, care rula între anii ’92 și ’94 și era un paradis curat.
Sunteți nostalgic după Bucureștiul de acum sau cel de atunci?
De acum, în nici un caz. După cel de atunci, da. Era un spațiu care te inspira foarte mult, care te motiva să devii mai bun și mai creativ. Cel de acum nu-mi place. Aș fi oricând de acord să mutăm capitala la Iași – cea culturală s-a mutat oricum deja de multă vreme aici.