Fotograf și operator, Nora Agapi nu și-a planificat niciodată să facă un film de autor, dar admirându-și foarte mult tatăl, fotograful Ion Matei Agapi, și-a dat seama că trebuie să-l păstreze la rândul ei pe peliculă. Evenimentele nefericite prin care tatăl său și-a pierdut apartamentul închiriat de 40 de ani de la primărie în Palatul Braunstein din Iași, unde ținea cea mai mare arhivă personală de imagine din România, au rescris filmul.
Rezultatul final e documentarul de lungmetraj Timebox, care nu e doar despre situația locativă a lui Ion Matei Agapi. E și un film despre timp și memorie (locuința din Palatul Braunstein e și cea în care a locuit regizoarea), despre relația puternică dintre tată-fiică și pasiunea transmisă aproape genetic, despre forța imaginilor care poate într-o oarecare măsură anula timpul.
Înainte să ajungă în cinematografele din România, în 6 decembrie 2019, Timebox a luat premii importante în festivaluri, printre care Best Central and European Documentary Film in secțiunea Between the Seas la Festivalul Internațional de Film Documentar de la Jihlava (Cehia). Filmul are un ecou foarte bun și în România, înainte de se ști dacă și când va intra în săli.
SDC a stat de vorbă cu Nora Agapi.
Cum îți explici succesul filmului?
Mi-e greu să mă detașez și să înțeleg de ce lumea relaționează atât de bine cu el, dar cred că majoritatea oamenilor sunt fascinați de arhiva tatei. Când vine vorba despre arhive de documentar sau de film din România, știm puține lucruri în afară de ce există la Sahia. Poate că filmul aduce și o altă abordare, referitor la felul în care a fost folosită arhiva, și cred că îți dă și o senzație de ficțiune într-un fel, lumea identificându-se cu multe lucruri de acolo – cu relația părinte-copii, cu ideea de a aduna lucruri etc.
Ai planificat să debutezi în documentar cu un film despre tatăl tău?
Nu, așa s-a întâmplat. Am vrut să fac un film despre tata, dar mi-am dat seama că, dacă nu încep mai repede, pierd pentru că timpul trece și doream foarte mult să-l filmez. Pe urmă a apărut povestea casei și a ieșit cumva alt film. Nu mi-am propus niciodată nici să fac regie de film sau să fac un film de autor, dar când am început să filmez și mi-am dat seama că are potențial, am vrut să iasă bine.
Timebox e foarte nostalgic, dă impresia că tot ce fost bun a fost în trecut, când casele erau întregi și când, chiar dacă venea Ceaușescu în vizită de lucru, exista un sentiment de apartenență la istoria personală. Asta e și senzația ta?
Așa e, da, pentru că eu am încercat să privesc în urmă prin activitățile tatei. Văzând filmările lui mi-am amintit cum era când filma – respectat și cunoscut. Ieșea din casă și în jumătate de oră se întâlnea cu 15 oameni cu care povestea. Nu era vorba despre o ierarhie, exista un respect al valorii. Lumea îi respecta pe cei care știau să facă o treabă. M-am gândit că, până la urmă, pentru tata asta a fost viața ideală. Acela a fost momentul cel mai creativ din viața lui, pentru că după 1990 lucrurile s-au schimbat în multe direcții. A încercat și el să urce pe valul ăsta al privatizării și nu i-a mers pentru că n-a avut deloc talent de manager. N-a putut face bani și tot în pierdere a ieșit.
Ce crezi că a aflat tatăl tău despre tine prin acest film?
Cred că tata a căpătat mult mai multă încredere în ceea ce fac eu. Avea și până acum, dar mă știa pe partea cealaltă, știa că fac fotografie și îi plăcea asta. Îmi aduc aminte că în studenție, când eram în anul I, a venit odată la mine la cămin și mi-a spus pe urmă: „Când am intrat la tine și nu mi-ai dat bună ziua pentru că aveai de făcut o fotografie cu un măr în geam, am înțeles că meseria e de partea ta“. Cumva așa a funcționat și cu Timebox, pentru că inițial, în primele luni, îmi dădea niște indicații – nu erau sfaturi rele, dar a văzut că nu reacționez și și-a dat seama că trebuie să mă lase în pace. I-a plăcut foarte mult când a văzut filmul gata montat, deoarece filmele lui din arhivă aveau, prin felul cum le-am perceput eu, cu totul altă conotație decât cea inițială.
Unde locuiește acum tatăl tău?
În apartamentul în care s-a mutat în film, așa că arhiva a intrat o parte acolo, o parte în apartamentul primit de sora mea și fiica ei. Altfel arhiva n-ar fi încăput într-un singur apartament. Iar condițiile de păstrare ale acesteia sunt foarte precare.
Din film s-ar părea că tatăl tău suportă necazurile mai bine ca tine.
Așa e. Are o forță de regenerare extraordinară. Era o scenă care n-a mai intrat în film în care îl întreb: „Crezi că o să te poți adapta în alt spațiu?“, iar el spune: „Categoric, pot să nu mai am nimic și să fac totul de la început. Poate nu în aceeași formă, dar pot reface totul“. De fapt, pe dinăuntru l-a afectat foarte mult. În vara finalizării filmului a avut o cădere de sănătate foarte mare. Era să moară, practic, acum un an. A avut o perioadă de totală amnezie. Îl întrebam unde e și spunea că e în Braunstein.
Mi se pare că tatăl tău nu are pasiune pentru lucruri (compulsive hoarding syndrome, despre care pomenești în film) decât în măsura în care ele tezaurizează timp – de asta poate are și colecția de ceasuri vechi.
Așa e. Poate că și eu am fost așa o vreme, dar acum nu mai sunt. Călătoresc destul de mult datorită meseriei mele și nu am timp și loc să adun lucruri, însă îmi place și mie să colecționez obiecte vechi.
Legătura asta foarte puternică dintre voi se realizează și prin intermediul pasiunii comune pentru imagine, pe care și bunicul tău o avea. Nu ți se pare ciudat că ai devenit mamă tocmai când lucrai la primul tău film ca regizor, care nu întâmplător e despre tatăl tău?
Nu m-am gândit la asta până acum. Cred că mai mult a decis ceasul biologic, pentru că aveam o vârstă la care nu mai puteam amâna prea mult. Am început filmările câte puțin în 2011 și cu motoarele în plin în 2012, filmând până în 2016 inclusiv. Montajul a durat doi ani. Între timp viața a mers înainte. În ultimul an de filmare am rămas însărcinată, apoi a mai apărut un copil în perioada de montaj. Faptul că am lucrat la distanță, cu o monteuză din Germania, Rita Bakacs, mi-a permis să mă pot ocupa și de copii.
Ai spus că vrei să îl ajuți pe tatăl tău să facă o Casă a Fotografiei și că ai început să digitizezi arhiva foto.
Intenția mea – campania de crowdfunding (pe sprijină.ro) se închide pe 18 decembrie 2019 – e să scanez negativele foto. Am sperat ca prin filmul acesta, văzând și descoperind arhiva filmată, voi trezi mai mult interes și poate voi deschide niște uși către o posibilă finanțare. Și tata își dorește foarte mult această Casă a Fotografiei. Cred în continuare că tata are un mini-muzeu în cutiile alea. Sunt foarte multe fotografii vechi, începând cu cele făcute de bunicul meu, dar și altele de colecție cumpărate din alte părți sau găsite întâmplător în case în timpul demolărilor, până la cele făcute de tata timp de 40 de ani. E păcat să nu fie salvate și scoase la lumină în expoziții permanente sau temporare.
Arhiva lui Ion Matei Agapi cuprinde 21.000 de metri de peliculă pe 16 mm (din 1967 până în 1991) și mii de negative (făcute de el din anii ’50 încoace, dar și fotografii de colecție din 1890-1920), precum și aparate foto sau alte obiecte de epocă. Primăria l-a șicanat pe Ion Matei Agapi timp de patru ani și, sub pretextul că vrea să renoveze clădirea, i-a oferit câteva locuințe insalubre, tăindu-i la un moment dat căldura și apa pe timp de iarnă. De asemenea s-a arătat total dezinteresată de arhivele lui, unul dintre viceprimari întrebându-l chiar: „Cine te-a pus să le faci?“.
FOTO 1: Gheorghiță Neamțu