„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Prăbușirea, F. Scott Fitzgerald, traducere din limba engleză și note de Radu Pavel Gheo, care va apărea în curând în colecția „Biblioteca Polirom. Esențial“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Chestia e că un om se poate prăbuși în mai multe feluri – poate cădea în cap, caz în care puterea sa de decizie este preluată de alții!, poate cădea fizic, caz în care nu mai are altă soluție decât să se dea pe mâinile oamenilor în halate albe, sau poate cădea nervos. Într-o carte golită de compasiune, William Seabrook povestește, cu un soi de mândrie și cu un final cinematografic, cum a devenit el asistat social. Ceea ce i-a declanșat alcoolismul sau s-a asociat cu acesta a fost o cădere a sistemului său nervos. Deși autorul acestor rânduri nu a ajuns atât de dependent – căci în momentul de față nu a gustat de șase luni nici măcar un pahar de bere –, reflexele sale nervoase au fost cele care i-au cedat: prea multă furie și prea multe lacrimi.
Mai mult – ca să revin la ideea mea că viața poate fi agresivă în diverse feluri –, înțelegerea faptului că mă prăbușisem nu a venit concomitent cu lovitura, ci cu întârziere.
Cu puțin timp înainte stătusem în biroul unui medic extraordinar și ascultasem o sentință gravă. Apoi, cu ceea ce acum, judecând retrospectiv, pare un soi de indiferență, continuasem să-mi văd de treburi în orașul unde locuiam la acea vreme, fără să-mi fac prea multe griji, fără să mă gândesc cât de multe lucruri rămăseseră nefăcute sau ce-o să se întâmple cu problema asta sau cu responsabilitatea cealaltă, așa cum fac oamenii în cărți. Aveam o asigurare bună și, oricum, nu prea reușisem să am cine știe câtă grijă de majoritatea lucrurilor lăsate pe mâna mea, nici măcar de propriu-mi talent.
Dar am avut brusc sentimentul acut că trebuie să fiu singur. Nu mai voiam să mă întâlnesc cu nici un om. Toată viața mea văzusem extrem de mulți oameni – ca om de societate, eram unul mediu, dar mult peste medie în tendința de a-mi identifica ființa, ideile, destinul cu cele ale indivizilor din toate clasele sociale cu care intram în contact. Întotdeauna eram salvat sau salvam pe cineva – într-o singură dimineață treceam prin toate emoțiile ce i se pot atribui lui Wellington la Waterloo. Trăiam într-o lume de vrăjmași de nepătruns și de prieteni și susținători de neînlocuit.
Dar acum îmi doream să fiu absolut singur, așa că am aranjat să mă izolez întru câtva de grijile obișnuite.
N-a fost o perioadă nefericită. Am plecat și am dat peste mai puțini oameni. Am descoperit că eram stors de vlagă. Puteam să zac pur și simplu și mă bucuram s-o fac, uneori dormeam sau moțăiam douăzeci de ore pe zi și în restul timpului încercam cu îndârjire să nu gândesc – în loc de asta, făceam liste – făceam liste și le rupeam – sute de liste: cu comandanți de cavalerie, jucători de fotbal și orașe mari, cu melodii de succes și aruncători de la baseball, cu vremuri fericite, hobby-uri, case în care am locuit, cu costumele pe care le-am avut de când am plecat din armată, cu perechile de pantofi (nu am luat în calcul costumul cumpărat la Sorrento, care a intrat la apă, nici cămașa de costum, gulerul și pantofii ușori pe care i-am cărat după mine ani în șir fără să îi port vreodată, pentru că pantofii s-au jilăvit și s-au scorojit, iar cămașa și gulerul s-au îngălbenit și au mucegăit de la apret). Și liste cu femeile care mi-au plăcut, și cu vremurile când m-am lăsat tratat de sus de oameni care nu îmi erau superiori nici în privința caracterului, nici ca înzestrare.
…Și apoi, brusc și surprinzător, m-am simțit mai bine.
…Și m-am prăbușit ca o uscătură din pădure imediat ce am auzit vestea.
Acesta este adevăratul sfârșit al poveștii. Ce am putut face în privința asta va trebui să rămână în acel loc numit de obicei „pântecele timpului“. E de ajuns să spun că, după vreo oră de îmbrățișări solitare cu perna, am început să-mi dau seama că de doi ani viața mea se bazase pe consumarea unor resurse pe care nu le aveam, că mă ipotecasem cu totul, fizic și spiritual. Ce mai conta măruntul dar al vieții recuperate în comparație cu asta? – de vreme ce odinioară trăisem mândria de a ști încotro mă îndrept și încrederea într-o independență de durată.
Mi-am dat seama că în acești doi ani, cu gândul să păstrez ceva – poate o tihnă interioară sau poate că nu –, mă îndepărtasem de toate lucrurile care cândva îmi făceau plăcere – că toate gesturile din viața mea, de la spălatul pe dinți de dimineață până la întâlnirea cu un prieten la cină, deveniseră un efort. Am înțeles că oamenii și lucrurile nu-mi mai făceau plăcere de multă vreme și că mă obișnuisem doar să mă prefac în mod neconvingător că îmi plac. Am înțeles că până și iubirea mea față de cei apropiați se transformase într-o încercare de a iubi, că interacțiunile mele întâmplătoare – cu un editor, cu un tutungiu, cu copilul unui prieten – se limitau doar la ceea ce îmi aminteam din vremurile de odinioară că ar trebui să fac. Și tot în luna aceea au început să mă irite lucruri precum sunetul unui aparat de radio, reclamele din reviste, pârâitul plăcilor de gramofon, tăcerea încremenită de la țară – am început să disprețuiesc moliciunea umană și imediat după aceea (chiar dacă în taină) să mă simt iritat de duritate – să urăsc noaptea pentru că nu puteam dormi și să urăsc ziua pentru că se scurgea în noapte. De-acum dormeam pe partea cu inima, fiindcă știam că, cu cât o oboseam mai repede, fie și doar un pic, cu atât mai grabnic va veni ceasul binecuvântat al coșmarului, care, asemenea unui catharsis, mă va ajuta să întâmpin mai ușor noua zi.
Existau anumite locuri și anumite chipuri pe care le suportam. Ca mai toți cei din Midwest, nu am avut niciodată decât urme foarte vagi de prejudecăți rasiale – am tânjit întotdeauna în taină după blonde fermecătoare de tip scandinav care stăteau pe verande în St. Paul, dar nu ajunseseră să se ridice suficient în plan economic pentru a face parte din ceea ce la acea vreme însemna lumea bună. Erau prea drăguțe ca să fie „puicuțe“ și plecaseră prea de curând de la țară ca să prindă o poziție bună în lume, dar îmi amintesc cum dădeam ture prin cartiere ca să prind o singură sclipire de păr auriu – șocul luminos al unei fete pe care n-aveam s-o cunosc niciodată. Ăsta e un discurs de orășean, și nu unul foarte agreat. O ia pe de lături, ocolind faptul că în ultimele zile nu mai suport să văd Celți, Englezi, Politicieni, Străini, Virginieni, Negri (cu pielea de culoare închisă sau mai deschisă), Vânători sau vânzători cu amănuntul, samsari în general, nici un fel de scriitor (ocolesc cu mare grijă scriitorii, pentru că ei pot perpetua necazurile ca nimeni altcineva) – și nici o clasă socială ca atare, cu atât mai puțin pe cei ce sunt reprezentativi pentru clasele lor sociale…
CARTEA
Un autoportret extrem de personal al ascensiunii și decăderii unui mare scriitor, marcat de amestecul de romanțios și realism ce reprezintă trăsătura distinctivă a lui F. Scott Fitzgerald, Prăbușirea urmează povestea declinului său subit, la vârsta de treizeci și cinci de ani, de la succesul eclatant la disperarea pustie, precum și a recuperării sale îndârjite. Această antologie revelatoare, care include cele mai viscerale eseuri ale lui Fitzgerald —laolaltă cu scrisorile expediate sau primite de la prietenii săi Gertrude Stein, Edith Wharton, T.S. Eliot, John Dos Passos și Edmund Wilson (cel care a elaborat acest volum la puțin timp după moartea lui Fitzgerald) —, ne vorbește despre un bărbat plin de farmec și talent, pe care exuberanța și geniul l-au făcut să devină un simbol al Epocii Jazzului, iar nesăbuința l-a doborât.