Dar dacă sfârșitul lumii deja s-a întâmplat în ultima clipă a anului 1999, cum a fost profețit? Mai țineți minte cum a fost? Chiar mai țineți minte?
Ningea când a început anul 2000, a fost ultima trecere dintre ani când a nins, zăpada s-a așezat atunci ca un giulgiu și poate că noi toți am uitat atunci, chiar atunci!, tot ce am știut vreodată.
Poate că atunci, chiar atunci!, am alunecat din timp, poate că acum ne aflăm într-un apendice, într-un rest de existență, în care ni se simulează întâmplări, pentru a se râde de noi, cu Bush Junior și Justin Bieber și zidul lui Donald Trump și celelalte orori.
Poate că noi nu am avut fii și fiice, poate că nu am dat faliment și nu am făcut cancer de prostată și de col uterin, poate că încă trăim mereu aceeași ultimă zi și o uităm de fiecare dată, poate că…
Poate că, într-adevăr, anul 2000 nici n-a venit, poate că numai visăm visul acesta urât, poate că dacă ne-am putea trezi ne-am trezi într-un alt vis, visat de un uriaș sau un pitic sau un monstru sau un înger alungat, condamnat pentru totdeauna la uitare și nefericire.
Poate că acolo trebuie să ne întoarcem – în ultimele clipe ale lui 1999.
Trăiați pe atunci, mai țineți minte?
Eu trăiam.
1999 a fost cel mai frumos an din viața mea, aveam șaisprezece ani, trăiam între ruinele micului oraș din munți și eram foarte fericit. Aveam șaisprezece ani și toată viața era încă înainte și mai era și Laura.
Nimeni nu o să vă spună asta, dar adolescenții renunță la copilărie seduși de sirenele unei iubiri mai puternice decât toată copilăria.
Când își dau seama că au fost trași pe sfoară, e prea târziu și își caută în zadar copilăria pierdută, așa că pariază din nou pe copii lor și pe copiii copiilor lor și toți pierd aceeași partidă, în veacul veacului, fiindcă omul nu se poate vindeca nici de iluzia marilor iubiri, nici de moarte.
Am șaisprezece ani și cerul e mai înalt și iarba e verde, ascult Floyd, calc peste nori și cred că răul e trecător, sunt puternic, neînfricat, bun și drept și port în mine o primăvară care nu se poate încheia.
Iar Laura era chiar așa cum trebuie să fie o tânără fată, și copil, și ideal, și carne arzând, fecioară și târfă și nimfă și zeiță, și lumea toată era pe atunci numai o grădină a raiului din care tot ce aveai de făcut era să muști mărul și să evadezi în libertate, libertate!, să te lupți cu viața și să pierzi, nu contează. Doar lupta contează.
Am șaisprezece ani, umblu cu părul ras, apoi îmi las părul să crească și îl vopsesc verde, apoi îmi străpung urechile și le trag printr-un inel, ca de pirat din secolul XVI, eu sunt toți tinerii care au avut vreodată șaisprezece ani și Laura e toate tinerele fete care au avut vreodată șaisprezece fete, Laura e Sara și Nairobi și Maria Magdalena și draga de Mingmei și ne facem aceleași tatuaje și aceleași promisiuni, ridicăm aceleași aripi și zburăm același zbor.
E ultima zi a anului 1999 și am început anul 2000 ca doi copii fugiți de acasă, ca doi copii renegați care aleargă atât de departe încât nici un păstor, oricât de bun, nu ne mai poate aduce înapoi, în turmă.
10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1.
Și chiar așa am intrat în templu goi și puri și gata să înfruntăm toată greutatea vieții pentru o noapte ca aceea, când cade o lume întreagă, dar în locul ei așezi totuși iubirea, căci ai șaisprezece ani și crezi că iubirea aceea nu va trece niciodată, dar bineînțeles că iubirea trece, și nu o să mai ai niciodată șaisprezece ani, nu o să mai escaladezi munți și nu o să mai urci în turnuri, cu salturile mari ale leoaicelor vânând, și cerul coboară mereu, mereu, mereu, și iarba nu mai e niciodată la fel de verde și nici Floyd nu mai asculți, și timpul îți smulge sufletul și îți sculptează alt chip, mai urât și mai meschin și la sfârșit e întotdeauna moartea, și nu o să mai ai niciodată șaisprezece ani și nu poți să oprești clipa aceea, granița aceea, dincolo de care nu e decât prăbușirea deghizată în fericire, rutină și entuziasm.
Când ai șaisprezece ani și ești îndrăgostit vezi lumea ca un pictor suprarealist, Laura avea părul de aur și sânii de aur și picioarele de aur și ele și toate nimicurile, toate firimiturile din care era croită viața noastră, erau mai importante decât toate războaiele și toate păcile, am fi putut să trăim în dictatură, am fi putut să ne despărțim pe peronul unei gări, ar fi putut să intre între noi toată cruzimea lumii, un lagăr sau o Siberie sau altceva, și atunci am fi avut o poveste…