Pericolul unui studiu precum cel al Alexandrei Tomita sta, de obicei, sau in prea multe generalizari completate de „infierare” viscerala, lipsita de exemplu concret, sau in ratacirea stinghera, fara directie, printre sute, mii de exemple pline de umor involuntar. Inventie a filologului Edgar Papu, protocronismul a devenit in 1974 un concept repede imbratisat de o intreaga pleiada de adoratori nationalisti ai regimului Ceausescu. Foarte simplu spus, romanii le facusera pe toate inainte: de la muzica (doar pe meleagurile noastre a umblat Orfeu, iar muzica Bizantului tot de sorginte romaneasca a fost), pina la avioane si avangardisme literare.
Alexandra Tomita are un fir impecabil in demonstratie, expunind gradele de contaminare ale protocronismului, gradele de impostura ale sustinatorilor lui si, nu in ultimul rind, gradele de virusare in rindurile intelectualitatii onorabile. Dupa tezele din iulie, protocronismul avea sa faca o lunga cariera tocmai pentru a completa scrisul „activist” initiat de proletcultism. De data aceasta, angajamentul era insa unul cu un puternic aer cultural. Edgar Papu era vazut ca un om al Luminilor si un lung sir de genii autohtone avea sa se consolideze prin studii minutioase demarate de oameni de stiinta mai mult sau mai putin valizi. Miza era tot propagandistica, iar efectele protocronismului se vad inca peste tot in cultura romana: senzatie de nedreptatire, amestecata cu sentimentul romanesc al buricului pamintului…
Eminescu este transformat intr-o casa literara a poporului
In anii ’80, polarizarea era deplina: pe de o parte, protocronistii masati in redactiile de la „Saptamina”, „Luceafarul” si altele asemenea, de cealalta parte criticii acestui autohtonism radical (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, prin Europa Libera; si, in tara, Nicolae Manolescu, Norman Manea, Gheorghe Grigurcu si altii). Exista si o zona gri a protocronistilor „moderati” (intelectuali autentici, altfel) – sau, mai precis spus, nuantati in unele situatii – precum Solomon Marcus sau Ovid Crohmalniceanu. Si, nu in ultimul rind, nume mari anexate miscarii – cel mai notoriu caz, cel al lui Noica si al unei parti a gloatei de discipoli. Vorbeam despre efectele negative ale protocronismului, generate mai ales de lipsa de onestitate stiintifica in reflectarea trecutului si de dorinta initiala de manipulare.
Eminescu este transformat intr-o casa literara a poporului. Oameni de diverse calificari isi unesc eforturile pentru a-i construi soclul. Nationalistii cu strai de purpura i-au gasit calificari multiple in domenii stiintifice variate. Eminescu este pe rind un pionier in matematica, sociologie, fizica sau filosofie, prin grija unor domni – cei mai amuzanti citati sint Stefan si Hoisescu. Din pacate, o caramida solida la soclul nefiresc este adaugata de Constantin Noica intr-o carte pe care, in epoca, Manolescu o recenzeaza si ii da calificative mai curind retinute. Despartirea ideologica intre cele doua grupuri, estetizant si autohtonist, este atit de clara, incit fiecare gest literar sau filosofic isi afla indata calificarea ideologica mai mult sau mai putin exprimata public.
Cazul Lovinescu este si el unul extrem de elocvent. Omul care teoretizase sincronismul si dinamica formelor creatoare de „fond” irita profund noii nationalisti, asa cum ii iritase si pe legionarii contemporani. Protocronisti de seama precum Dinu Flamind sau Dan Zamfirescu se dezic de Lovinescu, considerindu-l datat. Zamfirescu demareaza chiar un sir dur de atacuri, dupa ce cu ani inainte ridicase in slavi spiritul lovinescian. Se adinceste si prapastia dintre G. Calinescu, considerat un bun sprijin in demersurile de recuperare a fondului creativ national, si acel Lovinescu in care nu se puteau gasi elogii neconditionate nici macar la adresa preamaretului Eminescu. Corneliu Vadim Tudor este, evident, unul dintre fruntasi in orice atac orchestrat la temelia ideologiei adverse si nu-i scapa nici E. Lovinescu.
Un moment important descris in carte este atacul lui Gogu Radulescu la adresa protocronismului, atac demarat intr-o perioada in care Radulescu detinea doua functii extrem de importante in nomenclatura comunista. Textul publicat in „Romania literara” cade ca un trasnet si provoaca un sir de replieri in rindul nationalistilor (care isi gasesc drept singur loc pentru replica, culmea!, in afara granitelor tarii, la prietenul legionarilor si al familiei Ceausescu, Iosif Constantin Dragan). Autoarea observa ca interventia comunistului „de vita veche” Radulescu vine sa completeze nemultumirea unui grup de activisti vechi in partid, nemultumire venita, evident, din ascensiunea nationalismului neaos care nu putea fi pe placul unor oameni crescuti cu marxism-leninism pe piine. O alianta stranie se produce in acel moment intre liberalismul democratic in care credeau ferit antiprotocronistii si comunismul dur cu radacini ilegaliste.
Nu exceleaza la capitolul teorie sau ideologie
Capitolul delicat al cartii este, fara indoiala, cel in care sint tratate apropierile de acest curent compromitator si agresiv atribuite unor Noica sau Eliade. Constantin Noica pacatuia prin pasivitate, Eliade prin ambiguitatea relatiilor cu regimul. Alexandra Tomita citeaza copios din Jurnalul Monicai Lovinescu in care sint descrise lungile certuri in care Noica se situa ferm de partea regimului Ceausescu (a nu se trece cu vederea vreo nota de subsol, toate citatele sint foarte bine alese). Un alt pasaj savuros vine dintr-o scrisoare a lui I.D. Sirbu adresata Marianei Sora: „Asteptam de la Papa din Paltinis o epistola catre mitici, o analiza a lichelismului, lasitatii, bizantiniei si semidoctiei noastre thraco-getice. El, nimic: «sa facem o scoala ca o echipa de fotbal: doar 12 genii, plus rezerve; si sa ii crestem ca pe niste genii de viitor, gata sa ii ia locul la Paltinis». Arde tara, arde Europa, Noica se desparte de Goethe”.
Mircea Eliade a avut, in ultima parte a regimului Ceausescu, o serie de contacte cu zonele protocroniste. Savantul nota inca din 1972 ca „imi propun sa redactez, de indata ce ma intorc la Chicago, o dare de seama minutioasa a ideilor si sugestiilor lui Noica, privitoare la o «colaborare culturala» pe care el o preconizeaza intre cei din exil si regimul actual”. Eliade isi descopera o anumita aplecare catre valorificarea profunzimilor nationale, dar isi dezvaluie si anumite slabiciuni in relatia cu oamenii de propaganda ai regimului.
Important e ca analiza nu se intrerupe in 1989. Autoarea continua sa investigheze mecanismele de perpetuare a vechiului razboi (altfel, extrem de pagubos prin halucinanta atentie pe care intelectualii din partea „buna” au acordat-o zonei Romania Mare) si dupa ’90. Unul dintre exemple: felul in care Lazar Vlasceanu si Catalin Zamfir l-au luat colaborator la alcatuirea Dictionarului de sociologie pe unul dintre mistificatorii cu state vechi de plata, Ilie Badescu. Nici ceilalti actori protocronisti nu au dus-o mai rau, toti fiind amplasati in locuri caldicele sau chiar in centre de putere politice sau culturale.
Cartea Alexandrei Tomita mi-a reamintit de forta aproape didactica a exemplului bine ales. Este valoroasa prin munca de identificare a textelor exacte intr-un maldar de moloz. Nu exceleaza (sau poate asta urmeaza sa vina) la capitolul teorie sau ideologie. Katherine Verdery este o referinta pomenita la nesfirsit, lucru deranjant. Lipsesc, in schimb, referinte care ar fi putut consolida dimensiunea analizei ideologice. As aminti macar excelentele texte ale lui G.M. Tamas despre nationalism in aceasta parte de Europa – Idola tribus ar fi fost o referinta mult mai profunda si utila decit speculatiile mai mult sau mai putin „light” ale unui Lucian Boia. In rest, o lectura foarte utila si un studiu cinstit, fara floricele academice inutile, fara excrescente dizgratioase ale eului critic. Una dintre cele mai placute surprize in ce priveste istoria si critica literara a ultimilor ani.
Alexandra Tomita, O istorie „glorioasa”. Dosarul protocronismului romanesc,
colectia „Noua Critica si Istorie literara”, Cartea Romaneasca, 2007