- Cocotati pe bloc sau pe casa, intr-o pozitie de alpinist, dar fara nici un fel de asigurare, invirtind antena spre rusi sau spre bulgari: "Se vede?... Lasa-asa...";
- Discutind savant despre avantajele si dezavantajele dintre "antena sutien" si ligheanul de aluminiu;
- Asteptind cu inima cit un purice „sa se incalzeasca” lampile;
- Carind televizorul la reparat, cu patura, ca pe un camarad cazut pe front
pentru care n-ar fi refuzat ca, la nevoie, sa-si doneze si singele
propriu.
Imi amintesc ca ori de cite ori se strica televizorul nostru, tata obisnuia sa zica: „Hai sa-l rezolvam, ca parca avem un mort in casa”. Probabil ca as fi fost in stare sa lacrimez dupa el daca, de fiecare data, n-as fi fost convins ca exista posibilitatea „reinvierii”.
Dupa Revolutie – ca mai toti romanii, cred –, am avut o perioada in care am trait lipit de ecran. N-am ratat decit un episod din Sclava Isaura, am urmarit cu sufletul la gura toata seria de desene animate Sandy Bell, m-am uitat la MTV zile intregi, cu fascinatia unui om care tocmai a cistigat dreptul sa traga cu ochiul, prin fereastra televizorului, in Paradis. In facultate, imi amintesc cum o intreaga gasca de studenti (de la Litere, Drept si Filosofie), intrerupeam partida de fotbal ca sa prindem ora (duminica, de la 16) cind se difuza Pantera Roz. Tin minte colegii care se trezeau duminica de dimineata – si eu nu puteam pricepe de ce, pe-atunci – ca sa se uite la emisiunea „Kiki Riki Miki”.
In fine, astazi, marea majoritate a oamenilor pe care ii cunosc fac parte din categoria celor care se uita mult la televizor – la stiri, la fotbal, la filme, la documentare, la orice. Fiecare are o mica pasiune legata de anumite emisiuni. N-am reusit sa identific nici macar unul care sa fie imbecilizat de televiziune. Toti sint oameni – unii chiar foarte simpli – care nu se uita ca o leguma (asa cum lasa impresia aparatele de masurare a audientei), ci au filtre proprii de interpretare a tot ceea ce vad pe ecran. Pina la urma, cred ca nu conteaza cit de mult te uiti la televizor, ci modul in care o faci, foloasele, concluziile pe care le tragi in timp ce privesti. Pentru aceasta nu exista peoplemetre.
Eu zic ca nimeni nu poate fi imbecilizat de nimic decit daca nu are o predispozitie spre imbecilizare. Cine e (sa fie) imbecil ajunge asa chiar daca nu s-ar fi uitat in viata lui la televizor. De exemplu, ura, frustrarea, lipsa simtului umorului sint chestii care nasc imbecili. Iar acestea sint lucruri care nu tin de emisiunile pe care le-au vazut la televizor si, din pacate, nici macar de statutul social sau de cartile pe care le-au citit unii.