E in topul personal al majoritatii criticilor literari. Nu face nimic special pentru asta. Nu face nimic special pentru a iesi in evidenta. Doar scrie. Iar literatura ei, cultivindu-si cochet diferenta fata de ce se poarta in materie de scris, iese in evidenta. S-a spus despre ea ca vine in continuarea suprarealistilor, dar si ca incheie capitolul numit textualism in literatura romana. A publicat pina acum trei carti – poezie, fara a fi poezie in sens uzual –, iar acum pregateste un roman. In doua cuvinte: Adela. Greceanu. Mireasa cu sosete rosii. Dupa cum vezi, incep cu prezentul. Asta pentru ca abia astept sa citesc romanul si pentru ca pare atit de diferit fata de ceea ce ai scris pina acum. Este intr-adevar atit de diferit?
Dac-ai sti, Elena, ce nerabdatoare si curioasa sint eu sa citesc romanul asta… Mai ales ca nu sint prozatoare. Dar „poezia” mea are „poveste”. Mai ales ca nu am imaginatie. Dar aud bine. In 2004 am inceput sa transcriu vocile unor personaje feminine din copilarie. Nu mi-a fost greu sa „montez” cinci caractere, foarte diferite intre ele. Ba chiar m-am distrat pe cinste lasindu-le sa-si spuna fiecare povestea. Dupa niste zeci de pagini, mi-am dat seama ca lucrurile incep sa se lege, ca am cinci personaje care functioneaza impreuna. Si ca fiecare dintre ele e un alt limbaj. Astfel ca m-am distrat in continuare legind povestile (limbajele), fara sa folosesc vreo substanta adeziva. Nu exista, in prima parte, narator. Nu atit povestea e importanta aici, ci felul in care este spusa. Limbajul inseamna multe lucruri. Stil, dar si consecventa in stilul respectiv, o anume rigoare, deci o anume nuanta de la care, daca te abati, falsezi. Si, dupa alte citeva zeci de pagini, mi-am zis: asta e situatia, scriu un roman. Tanti Sofica, nasa Lena, matusa Zizi, verisoara Pulheria si mireasa aveau inca multe de spus. Si le-am lasat sa spuna. Am mers pe mina lor. De-acum stiam ca sint puternice. La un moment dat, am intervenit totusi in sensul ca am pus stop. Ele ar fi continuat asa pina la ziua (ca totul se petrece in noaptea dinaintea unei nunti). Mi-au trebuit citeva luni pina am dibuit continuarea. Daca in prima parte e multa galagie (cinci femei, chiar daca una dintre ele e moarta, pot face destul taraboi), in partea a doua e foarte multa tacere. I-am dat jos sosetele miresei si am lasat-o singura. Mult a fost pina i-am prins vocea diurna, cum imi place mie sa zic. Acum am ajuns sa stiu perfect ce ar face si ce nu ar face, ce ar zice si ce nu ar zice. Stiu cu ce se imbraca, desi nu spun asta nicaieri in carte, sper ca se vede. Am incredere totala in ea. Una peste alta, nu cumva toate astea inseamna si ca am imaginatie, si ca sint prozatoare? In orice caz, prin toate astea da, Mireasa cu sosete rosii difera mult de ce am scris pina acum.
Crezi in separarea clara a genurilor, adica iti spui „ok, pina acum am scris poezie, de aici incolo este altceva” sau, dimpotriva, incurajezi incalecarea lor?
Niciodata nu mi-am spus „ok, pina acum am scris poezie, de aici incolo este altceva”. Nu stiu daca asta-i de bine sau de rau. Stiu insa ca n-am avut niciodata un „plan”, un „proiect”, un „program”. Nu mi-am propus niciodata nimic. Decit o data, demult: sa nu fac literatura. Nu prea imi era mie clar ce insemna asta. Acum as traduce acel „nu vreau sa fac literatura” asa: nu vreau decit sa fiu cit mai mult eu insami, sa nu alunec in nici un cliseu, sa nu vreau ce nu mi se potriveste. Si toate au venit cumva de la sine. Am incercat – si nu-i usor – sa fiu mereu pe faza, sa fiu disponibila, daca e rost de scris. Merg pe instinct. Instinctul e rigoare. Instinctul e un creier cu inima. Sau o inima cu creier, nu ma pot hotari. Poate e si una, si alta. Ba, as merge mai departe, instinctul sint eu. Nu am incredere prea mare in constient. Fiindca e prost. Constientul maimutareste inconstientul. Iar la inconstient nu prea avem acces si, chiar daca, printr-o minune, as avea acces nelimitat, nu e bine sa-ti faci de lucru prea mult pe-acolo. Si-atunci apare instinctul – un mediator intre ei. Pe la 18 ani m-a intrebat care-i treaba cu scrisul, din ce se compune un text. Si am umblat sub capota. Si m-am speriat. Fiindca mi-am dat seama ca, daca aflu cum se misca rotitele, nu mai pot sa scriu. Daca se strica mecanismul, il abandonez. N-ai ce sa repari aici, daca nu merge. Pina acum, nu mi s-a intimplat decit o data. In felul meu, la fiecare carte m-am aruncat cu capul inainte. Daca a iesit poezie, foarte bine. Daca iese un roman, iarasi e foarte bine. Ma prind eu inainte sa termin de scris spre ce se indreapta vehiculul. Dar nu ma intereseaza asta prea tare. Totul e s-o duc la bun sfirsit, o data inceputa o carte. Structura vine la pachet cu substanta. Imi face bine sa ma prefac ca nu stiu ce fac atunci cind scriu. Sa nu ma bag in seama. Sa scriu, daca-i de scris. Am numit cindva asta, impreuna cu Nora Iuga si cu Octavian Soviany, cvasiliteratura. Ceea ce insemna si ca genurile literare se amesteca intr-o veselie. Sint o struto-camila. Si ma simt grozav in pielea asta, fiindca e a mea. Dar nu incurajez pe nimeni sa faca la fel. Doamne fereste! Fiecare sa faca asa cum i se potriveste. Vorba lui Dan Lungu: „Talentul este, in buna masura, capacitatea de a fi tu insuti”.
Mireasa cu sosete rosii in zece rinduri.
Am raspuns la prima intrebare. Si sint mai mult de zece rinduri.
Cind te-am auzit vorbind prima data despre acest proiect abia incepusei sa lucrezi la el, dar aveai titlul. Nu i-ai spus niciodata titlu de lucru, asta era. Intotdeauna e asa? Intotdeauna ai titlul inainte de a incepe sa lucrezi? Nu ai impresia ca scrii doar pentru a explica titlul?
Adevarul este ca nu ma pricep la titluri. Zau, nu fac pe nebuna. Dar mi-am dat seama ca problema asta a mea poate fi transformata in atuul meu. De pilda, in volumul de debut am, pe la mijloc, un „Cuprins” in care zic eu ca fiecare text are de fapt un titlu, numai ca titlul e lasat inauntru, in poem, ca de ce sa-l spinzur in capul paginii, si ii invitam intr-un fel pe cititori sa descopere ei titlul fiecarui text. Nu, niciodata pina la Mireasa n-am avut titlul de la inceput. Am avut, cel mult, variante, ca la Intelegerea drept in inima. Acum, titlul a aparut odata cu primele pagini. Nu am avut nici o clipa impresia ca scriu doar pentru a-l explica. Si daca as fi apucat-o pe alta cale, cred ca tot i-as fi lasat titlul asta, ca-mi place.
Legat de intrebarea de mai sus, tu chiar ai o adevarata obsesie a titlurilor. Primul tau volum, acela celebru, de negasit, care te-a transformat intr-o poeta textualista, in marginea de azi a literaturii contemporane – ma refer, desigur, la antologia lui Marin Mincu, de la Leonid Dimov la Adela Greceanu – era chiar Titlul volumului meu care ma preocupa atit de mult. O carte scrisa la Sibiu. Iti mai amintesti contextul in care ai scris acea carte?
Cum am zis mai sus, am o mare problema cu titlurile. De aceea primul meu volum, de zici ca-i celebru – sa nu exageram totusi, iar daca-i celebru, insa de negasit, n-am facut nimic –, nici nu are titlu. Pe coperta este inceputul primului text: Titlul volumului meu, care ma preocupa atit de mult… Antologia lui Marin Mincu, Poezia romana actuala (vezi ca e invers, de la Adela Greceanu la Leonid Dimov ), a facut ca brusc numele meu sa devina cunoscut. Nu stiu citi dintre cei care s-au intrebat, pe buna dreptate, „cine mai e si Adela Greceanu asta” au si citit. Nu-mi fac iluzii. Cred ca destul de putini. Cit priveste textualismul, am fost un fel de monsieur Jourdain. Am facut textualism fara sa stiu ca asa ii zice. De fapt, n-am facut nici un textualism. Am facut povestea mea. Care a picat manusa pe povestea lui Marin Mincu. El a avut atunci un curaj nebun sa-si inceapa ditamai antologia de poezie romana actuala cu o debutanta, o „cvasi-necunoscuta”, cum a zis Soviany, ca de aici mi-a venit titlul pentru a doua carte, Domnisoara Cvasi. Nu doar ca-mi amintesc foarte bine contextul in care am scris prima carte, dar si tin enorm la acel context. Fiindca atunci am deschis eu ochii. Era o vara blinda la Sibiu, era tihna, si era un farmec al locului, pe care abia atunci il descopeream. Erau seri portocalii, prietenoase, erau ore albastre lungi, cu umbre lenese, erau obloane verzi (le avem si acum), prin care lumina intra dungata in casa… Eram indragostita de toate astea si vara aceea a ramas pentru mine „vara trecuta”. Lumea pentru prima oara. Accesul la ea a venit prin scris. Ceea ce deja e dubios. Mult mai tirziu mi-am dat seama, oricit de patetic ar suna, ca la mine totul trece prin scris, asa cum fericirea unora trece prin stomac. Daca nu era scrisul, poate n-ar fi existat „vara trecuta”.
Literatura ta da impresia de intimism si, ciudat, in acelasi timp de impersonal. Scrii despre tine? Adela Greceanu este „Domnisoara Cvasi”? Sau scopul literaturii nu este tocmai acela de a scrie despre noi insine?
Poate ca literatura nu e decit o inginare a vietii. Un tic. Sau ceva prin care am impresia ca inteleg mai bine ce mi se intimpla. In orice caz, prin scris incerc sa tin pasul cu mine. Sa nu ramin in urma fata de mine. Asa ca Adela Greceanu a fost pina la un moment dat si intr-o oarecare masura „Domnisoara Cvasi”. Dar a continuat sa mearga mai departe si, atita vreme cit Adelei Greceanu i se intimpla lucruri, eu am de scris.
Ai cistigat vreun ban din scris? Din literatura adica, pentru ca si tu traiesti asa cum o face marea majoritate a scriitorilor romani: presa. Crezi ca presa este cea mai buna solutie pentru un scriitor, cea mai la indemina? Tu ce ai fi putut face – nu ce ti-ar fi placut! – daca nu ai fi facut presa?
Am primit bani numai din niste lecturi publice si din niste premii pe cartea de debut. Sint platita pentru articolele din reviste, intre care „Dilema veche”, „Secolul XXI”, „Time Out” si „Harper’s Bazaar”. Nu stiu daca pentru toti scriitorii presa e cea mai buna solutie. Eu m-am pomenit aici si imi convine. Daca as avea din ce sa traiesc, as renunta la orice slujba. Cel mult, mi-as pastra o colaborare pe undeva. Nu m-a atras nici o meserie. Nici presa n-as fi crezut ca sint in stare sa fac, in nici un caz radio. Eram tare complexata de vocea mea mica si de accentul de Sibiu cind am venit, in 1998, la Radio Romania Cultural.
A trecut ceva timp de atunci. Inteleg ca pregatesti o emisiune noua.
Din 29 februarie o sa am o emisiune nou-nouta, o altfel de revista literara vorbita, care nu va suna ca un curs la Universitate, si nici ca o revista citita de pe hirtie la microfon. A fost o intreaga tevatura cu aceasta emisiune. Am facut un proiect pentru innoirea „Revistei literare radio”, emisiune ce se difuzeaza duminica, intre 12-13. Proiectul a fost aprobat de conducerea Radioului. Urma sa preiau emisiunea. Cei care fac „Revista literara radio” acum, Teodora Stanciu, Cristian Bleotu si Ioan Adam, au protestat impotriva acestei decizii. Au protestat si in afara institutiei, in sensul ca au adunat semnaturi de la personalitati culturale pentru sustinerea actualei formule, fara sa precizeze cine si cu ce proiect ar fi inlocuit-o. Conducerea institutiei a gasit o solutie de compromis. Astfel ca ei ramin cu „Revista literara radio”, duminica, iar eu voi face o altfel de revista literara. Intr-o vreme cind nu mai e nici o problema sa te informezi, e o mare greseala sa spui ca nu ai concurenta fiindca esti singurul post de radio cultural. Concurenta e teribila, astfel incit s-ar putea sa nici nu fim in competitie. In emisiunea mea voi incerca sa tin pasul cu literatura de azi folosind toate uneltele pe care emisia radio mi le ofera. Radioul nu e un canal prin care varsam cu toptanul cuvinte. Radioul e o trusa de unelte pe care, daca nu le folosesti, publicul te taxeaza. In sensul ca nu te asculta. Am de gind sa folosesc la maximum toate uneltele. Va spun doar ca in prima editie, vineri, 29 februarie, de la 15 la 16, ii veti asculta, intre altii, pe Raymond Federman si Lawrence Ferlinghetti. Asa ca ramineti pe receptie!
Personal Top 3
- Trei scriitori preferati. Kafka, Gellu Naum, Amos Oz.
- Trei scriitori celebri pe care nu i-ai putut citi. Thomas Mann, Orhan Pamuk, James Joyce (dar n-am renuntat!).
- Trei carti fara de care:
- Ai fi scris altfel: Iustin Panta, Obiecte miscate (mi-a dat curaj sa amestec poezia cu proza), Gellu Naum (mi-a dat curaj sa ma gindesc in scris la intimplari de pe „partea cealalta”), Amos Oz (care mi-a adus aminte sa ma mai uit in scris si in jurul meu, fara sa uit de „partea cealalta”).
- Nu ti-ai imagina biblioteca: Micul print de Antoine de Saint-Exupery, Zenobia de Gellu Naum, Eros si magie in Renastere. 1484 de Ioan Petru Culianu.
- Ai fi putut trai fara nici o problema: Sa fim seriosi! As fi putut sa traiesc bine-mersi fara nici o carte. Si nu numai eu. In fond, literatura este o inventie, nu un dat. In afara de lucrurile elementare, apa, hrana, aer, somn, un minim confort, cred, o s-o spun, oricit de patetic ar suna, ca o problema e daca traim fara dragoste.
- Trei filme (cum vrei tu, de bine sau de rau): de bine: Mulholland Drive (David Lynch), Lost in Translation (Sofia Coppola), In the Mood for Love (Wong Kar-Wai).
- Trei femei & trei barbati: mama, Nora Iuga, Elena Ruse; tata, Romeo Ruse si inca cineva, nu spui cine, persoana importanta.
- Trei pisici: Ursulina Papusescu, Griguta, Pisulina.
- Trei locuri: casa noastra cu gradina de la Sibiu, popasul Pustnicul, Blutgasse (o straduta din Viena).
- Trei lucruri pe care trebuie sa le faci cel putin o data in viata: sa te pui in pielea unuia mai amarit decit tine, sa faci un copil, sa te indragostesti.